Despre beţie, în scrierile Sfinţilor Părinţi

În general, beţia reprezintă o stare de spirit alterată, care se poate dobândi prin diferite mijloace. Alcoolul este doar una dintre multele cauze care pot produce râvnita senzaţie de beatitudine. Altfel spus, starea de beţie poate fi obţinută fără a consuma alcool.

În limbajul uzual există expresii de genul: "îmbătat de glorie", "îmbătat de sine". Sfânta Scriptură vorbeşte explicit despre această posibilitate: "Vai de cei ce se îmbată, dar nu de vin!" (Is. 29, 9) Şi Sfinţii Părinţi admit posibilitatea experimentării unor stări sufleteşti care sunt asemănătoare cu starea în care se află omul beat de alcool, fără a consuma alcool. Sf. Vasile cel Mare, ca un fin cunoscător al profunzimilor şi subţirimilor sufletului omenesc, exprimă aceasta într-un mod cât se poate de clar: "Mânia este o beţie a sufletului; îl face pe om fără de judecată, ca şi vinul. Tristeţea este, şi ea, o beţie, că tulbură mintea. Frica, când ia naştere fără motiv, este o altă beţie. (…) Şi, ca să spun pe scurt, fiecare din stările sufleteşti care tulbură mintea poate să fie numită, pe bună dreptate, beţie".
În continuare, dezvoltând această idee, Sf. Vasile cel Mare arată ce asemănări izbitoare există între beţia pricinuită de alcool şi diverse stări sufleteşti exaltate, de exemplu, stările de mânie: "Gândeşte-te la omul mânios, cât de beat este de patimă! Nu mai este stăpân pe el însuşi; nu se mai cunoaşte pe el şi nici nu cunoaşte pe cei de faţă; ca într-o luptă de noapte, pune mâna pe tot ce apucă, se năpusteşte asupra tuturor, spune ce-i vine la gură; nu poate fi oprit; înjură, loveşte, ameninţă, se jură, strigă, plesneşte. Fugi de această beţie, dar nu primi nici beţia pricinuită de vin".

Beţia nealcoolică este mai dăunătoare decât cea provocată de alcool
Observăm, deci, că alcoolul este privit de Sf. Vasile ca o substanţă materială care are asupra spiritului omenesc acelaşi efect pe care îl au şi alte diferite cauze de natură pur spirituală. Alcoolul, deşi este o substanţă materială, are un efect imediat în plan psihic şi spiritual, "concurând", astfel, cu celelalte cauze nemateriale: mânia, tristeţea, frica. Aşadar, el este doar unul dintre diversele cauze care conduc la obţinerea unei stări sufleteşti modificate, numită beţie.
Aceeaşi idee o regăsim şi la Sf. Ioan Gură de Aur, cu precizarea că beţia nealcoolică este mai dăunătoare decât cea provocată de alcool: "Este, acum, vremea să vă îndemn să vă întoarceţi nu numai de la obişnuita beţie, ci şi de la cea fără vin, căci aceasta este mult mai cumplită. Şi să nu vă mire ceea ce spun! Căci există şi beţie fără vin. Iar că există o astfel de beţie, ascultă-l pe proorocul, care zice: "Vai de cei ce se îmbată, însă nu cu vin" (Is. 29, 9). Ce fel de beţie este aceasta, fără vin? Multă şi felurită! Căci şi mânia provoacă beţie, şi slava deşartă, şi ieşirea din minţi, şi fiecare din pierzătoarele patimi ce se nasc în noi, fiindcă produc în noi o oarecare beţie şi suficienţă şi ne întunecă gândul. Căci nimic altceva nu este beţia decât împrăştierea puterilor fireşti, şi rătăcirea gândurilor, şi pierderea înţelepciunii.(…) Iar slava deşartă şi ieşirea din minţi este altă beţie, mult mai cumplită decât beţia obişnuită. Căci cel robit de aceste patimi îşi pierde puterea de judecată asupra realităţii şi nu este mai întreg la minte decât nebunii".

"Beţia, un refugiu facil, subtil şi programabil într-o stare de euforie"
Se pare că expresii de genul "beţia patimilor", "beţie fără alcool" erau destul de folosite de Sf. Părinţi, şi nu doar ca figuri de stil, cu care să-şi împodobească cuvântările şi scrierile lor. "Beţia fără alcool" era privită ca o realitate diferită de beţia alcoolică, dar asemănătoare prin manifestările lor. Astfel, găsim referire la beţia fără alcool la mulţi Sfinţi Părinţi şi nu doar la cei mai faimoşi dintre cuvântători. Spre exemplu, Sfântul Antioh, în cuvântul său despre mânie, zice: "Este foarte bine a se sili omul ca să-şi înfrâneze patima mâniei, să-şi sfărâme iuţimea sufletească, cu îndelunga răbdare şi cu blândeţea, cu rugăciunea şi cu smerenia. Că demonul mult împinge spre mânie pe cel ce voieşte să se mântuiască. Că ostenelile ce le adună omul prin post şi prin rugăciune, prin priveghere sau prin slujbe apoi într-un ceas şi le pierde, diavolul mâniei luând roada ostenelilor celor de mulţi ani. Şi, iată omul beat fără de vin!".
Astfel, starea de beţie, indiferent de natura cauzei sale, ni se prezintă ademenitor, ca o alternativă aparent rezonabilă, deşi subiectivă, la realitatea obiectivă, de multe ori monotonă şi nesatisfăcătoare, în care trăim. Mulţi dintre cei care apelează la substanţele care modifică starea de conştienţă fac aceasta din dorinţa de a face viaţa "puţin mai incitantă". În lipsa unei experienţe spirituale autentice, starea de normalitate, altfel spus, viaţa de zi cu zi, poate fi plictisitoare, banală. Într-adevăr, lumea aceasta nu ne poate satisface deplin, întrucât nu acesta a fost scopul pentru care a fost creată. Beţia apare atunci ca un refugiu facil, subtil şi programabil într-o stare de euforie sau ca o eliberare temporară de eul propriu, apăsător şi, de multe ori, acuzator. Privită din această perspectivă, beţia mai poate fi înţeleasă şi ca o suspendare voită şi "conştientă" a conştiinţei sau o cenzurare a ei, parţială sau totală, şi înlocuirea mustrărilor acesteia cu o euforie nemeritată!

"Schimbarea conştientă a realităţii obiective este o boală a spiritului uman"
Însă, o persoană care poate comuta, poate naviga între două (sau mai multe) realităţi este o persoană la fel de bolnavă ca un alcoolic, chiar dacă nu bea alcool. Schimbarea conştientă a realităţii obiective cu o altă realitate, subiectivă, fabricată la comandă, este o boală a spiritului uman în general, nu doar a alcoolicului. De exemplu, cel care minte, îşi creează propria sa realitate, diferită de a celorlalţi, savurând egoist faptul de a şti lucruri pe care alţii nu le ştiu. Este precum câinele care se retrage în cuşcă pentru a-şi linge, salivând, osul. Un mitoman adevărat minte de plăcere, nu din interes. De altfel, orice om cuprins de o patimă este închis între nişte orizonturi care se îngustează mereu, unde se simte vinovat şi singur, în egoismul atotcuprinzător şi auto-distrugător.

"În accepţiunea Sfinţilor Părinţi, beţia este orice ieşire din sinele propriu"
Concluzionând, putem spune că o persoană care se îmbată (cu sau fără alcool/droguri) este o persoană care tânjeşte în mod cert după o altă realitate decât cea palpabilă. Este, de fapt, neliniştea şi dorul nedefinit şi neostoit după împărăţia lui Dumnezeu. În accepţiunea Sf. Părinţi, beţia este orice ieşire din sinele propriu. Ieşirea din sine este împotriva firii atunci când este cauzată de păcat şi de egoism. Dar există şi o ieşire în sine, atunci când sufletul curat Îl întâlneşte pe Dumnezeu. În acest caz, ieşirea în sine este una conform firii, căci firea noastră a fost creată ca să se poată împărtăşi de Dumnezeu, mai presus de puterile ei, prin har. Pentru a ajunge la extaz, e necesară mai întâi o intrare în sine, o regăsire a eului pierdut. Părintele profesor Gheorghe Popa afirma: "Omul ieşit din Paradis este exterior lui însuşi. El îşi caută sinele ontologic în afară, în multiplicitatea creaţiei". De altfel, Însuşi Domnul ne învaţă, prin exemplul fiului risipitor: "Dar venindu-şi în sine a zis…" (Lc. 15, 17). Aşadar, înainte de a se întâlni cu Tatăl, fiul cel înstrăinat a trebuit să se întâlnească mai întâi cu sine însuşi. Numai după aceasta a putut avea loc ospăţul credinţei. (pr. Iulian NEGRU, coordonatorul Programului Naţional Antidrog al Patriarhiei Române)

IMBUIBAREA PANTECELUI

Frati si surori crestine,iata a trecut si aceasta sfanta si luminata sarbatoare a crestinatatii si anume Sfintele Pasti,cu bune cu rele dupa masura credintei noastre.
Nu de multe ori majoritatea cauta ca in saptamana premergatoare Sfintelor Pasti si anume in Saptamana Mare,fiecare cauta sa se pregateasca sa intampine Sfanta si Marea Inviere  a Domnului Iisus Hristos.De exemplu, majoritatea din pacate,se straduiesc si se zbat ca sa pregateasca multe si felurite feluri de mancare si bautura,de parca Pastele ar fi ca o sarbatoare a mancarii si bauturii uitand esentialul si anume ca trebuie mai intai sa ne pregatim si sa patimim,sa ne ingropam si sa fim alaturi de Iisus Hristos Mantuitorul nostru.Sa participam la Deniile si la slujbele bisericii,sa ne spovedim si sa ne impartasim cu Trupul si Sangele Domnului Iisus Hristos.
Lăcomia pântecelui constă în dorinţa de a mânca de dragul plăcerii, folosirea fără înfrânare, fără disciplină şi discernământ a funcţiei nutritive.
Această patimă nu priveşte hrana în sine ci constă în felul greşit în care omul se foloseşte de ea. A mânca şi a bea este o funcţie umană vitală, nu e un păcat în sine, dar devine păcat prin îmbuibare, atunci când omul pune dorinţa de hrană şi plăcerea de a o consuma înaintea doririi lui Dumnezeu. Predându-se acestei plăceri trupeşti omul se lipseşte de desfătarea de cele duhovniceşti. Aşadar nu în a mânca stă patima ci în starea sufletească a omului şi în scopul pentru care o face. Lăcomia pântecelui este o patimă trupească cu implicaţii sufleteşti.Ea  priveşte cantitatea mâncării: plăcerea de a mânca mult, peste nevoile reale ale trupului (plăcerea pântecelui);
- priveşte calitatea mâncării: căutarea mâncărurilor alese, rafinate (plăcerea gurii, a gustului);
- beţia.
Lăcomia pântecelui deschide poarta multor păcate. „Trupul îngreunat de mulţimea mâncărilor face mintea molâie şi leneşă” (Sf. Diadoh al Foticeii), ducând la trândăvie şi negrijă, o mulţime de gânduri pătimaşe iscându-se în suflet (Sf Ioan Scărarul). De aceea părinţii o privesc ca pe „maica tuturor patimilor” afirmând că „mâncarea multă dărâmă virtuţile” (Sfântul Ioan Casian).

TERAPIA LĂCOMIEI

Înfrânarea: “mâncăm ca să trăim, nu trăim să mâncăm”
- respectarea unei rânduieli a mesei,
- să nu se mănânce până la saturare: când te ridici de la masă să simţi că mai poţi mânca (cantitatea de mâncare variază),
- să nu mănânci doar pentru plăcerea de a mânca,
- rugăciunea înainte şi după masă,
- mâncare simplă,
- respectarea posturilor Bisericii.
“Dacă lacomul atunci când e vorba de post se umple de frică la întâlnirea cu el şi caută să nu stea la masă împreună cu el, cel care încearcă să se înfrâneze, pe măsura împlinirii postului simte mireasma foarte dulce a acestuia, iar întâlnirea cu postul şi înfrânarea îi veselesc inima”( Sf. Isaac Sirul).

Recomandările părinţilor privind postul şi înfrânarea se întâlnesc cu descoperirile medicinei dovedind faptul că e potrivit firii omului să fie înfrânat şi nu lacom. În general asceţii au trăit mult (dacă nu au făcut excese) – dar nu postind pentru sănătate ci pentru Dumnezeu.
În legătură cu postul şi înfrânarea părinţii ne recomandă:
- Avva Pimen: “Ne-am făcut omorâtori de patimi nu de trupuri”.
- Sfântul Antonie: “Sunt unii care şi-au topit trupurile lor cu nevoinţă şi pentru că nu au avut dreapta socoteală departe de Dumnezeu s-au făcut.
- Sfântul Siluan: “Trebuie să mâncăm atâta cât după primirea hranei să nu se întrerupă rugăciunea şi sentimentul prezenţei lui Dumnezeu”.