În general, beţia reprezintă o stare de spirit alterată, care se poate dobândi prin diferite mijloace. Alcoolul este doar una dintre multele cauze care pot produce râvnita senzaţie de beatitudine. Altfel spus, starea de beţie poate fi obţinută fără a consuma alcool.
În limbajul uzual există expresii de genul: "îmbătat de glorie", "îmbătat de sine". Sfânta Scriptură vorbeşte explicit despre această posibilitate: "Vai de cei ce se îmbată, dar nu de vin!" (Is. 29, 9) Şi Sfinţii Părinţi admit posibilitatea experimentării unor stări sufleteşti care sunt asemănătoare cu starea în care se află omul beat de alcool, fără a consuma alcool. Sf. Vasile cel Mare, ca un fin cunoscător al profunzimilor şi subţirimilor sufletului omenesc, exprimă aceasta într-un mod cât se poate de clar: "Mânia este o beţie a sufletului; îl face pe om fără de judecată, ca şi vinul. Tristeţea este, şi ea, o beţie, că tulbură mintea. Frica, când ia naştere fără motiv, este o altă beţie. (…) Şi, ca să spun pe scurt, fiecare din stările sufleteşti care tulbură mintea poate să fie numită, pe bună dreptate, beţie".
În continuare, dezvoltând această idee, Sf. Vasile cel Mare arată ce asemănări izbitoare există între beţia pricinuită de alcool şi diverse stări sufleteşti exaltate, de exemplu, stările de mânie: "Gândeşte-te la omul mânios, cât de beat este de patimă! Nu mai este stăpân pe el însuşi; nu se mai cunoaşte pe el şi nici nu cunoaşte pe cei de faţă; ca într-o luptă de noapte, pune mâna pe tot ce apucă, se năpusteşte asupra tuturor, spune ce-i vine la gură; nu poate fi oprit; înjură, loveşte, ameninţă, se jură, strigă, plesneşte. Fugi de această beţie, dar nu primi nici beţia pricinuită de vin".
Beţia nealcoolică este mai dăunătoare decât cea provocată de alcool
Observăm, deci, că alcoolul este privit de Sf. Vasile ca o substanţă materială care are asupra spiritului omenesc acelaşi efect pe care îl au şi alte diferite cauze de natură pur spirituală. Alcoolul, deşi este o substanţă materială, are un efect imediat în plan psihic şi spiritual, "concurând", astfel, cu celelalte cauze nemateriale: mânia, tristeţea, frica. Aşadar, el este doar unul dintre diversele cauze care conduc la obţinerea unei stări sufleteşti modificate, numită beţie.
Aceeaşi idee o regăsim şi la Sf. Ioan Gură de Aur, cu precizarea că beţia nealcoolică este mai dăunătoare decât cea provocată de alcool: "Este, acum, vremea să vă îndemn să vă întoarceţi nu numai de la obişnuita beţie, ci şi de la cea fără vin, căci aceasta este mult mai cumplită. Şi să nu vă mire ceea ce spun! Căci există şi beţie fără vin. Iar că există o astfel de beţie, ascultă-l pe proorocul, care zice: "Vai de cei ce se îmbată, însă nu cu vin" (Is. 29, 9). Ce fel de beţie este aceasta, fără vin? Multă şi felurită! Căci şi mânia provoacă beţie, şi slava deşartă, şi ieşirea din minţi, şi fiecare din pierzătoarele patimi ce se nasc în noi, fiindcă produc în noi o oarecare beţie şi suficienţă şi ne întunecă gândul. Căci nimic altceva nu este beţia decât împrăştierea puterilor fireşti, şi rătăcirea gândurilor, şi pierderea înţelepciunii.(…) Iar slava deşartă şi ieşirea din minţi este altă beţie, mult mai cumplită decât beţia obişnuită. Căci cel robit de aceste patimi îşi pierde puterea de judecată asupra realităţii şi nu este mai întreg la minte decât nebunii".
"Beţia, un refugiu facil, subtil şi programabil într-o stare de euforie"
Se pare că expresii de genul "beţia patimilor", "beţie fără alcool" erau destul de folosite de Sf. Părinţi, şi nu doar ca figuri de stil, cu care să-şi împodobească cuvântările şi scrierile lor. "Beţia fără alcool" era privită ca o realitate diferită de beţia alcoolică, dar asemănătoare prin manifestările lor. Astfel, găsim referire la beţia fără alcool la mulţi Sfinţi Părinţi şi nu doar la cei mai faimoşi dintre cuvântători. Spre exemplu, Sfântul Antioh, în cuvântul său despre mânie, zice: "Este foarte bine a se sili omul ca să-şi înfrâneze patima mâniei, să-şi sfărâme iuţimea sufletească, cu îndelunga răbdare şi cu blândeţea, cu rugăciunea şi cu smerenia. Că demonul mult împinge spre mânie pe cel ce voieşte să se mântuiască. Că ostenelile ce le adună omul prin post şi prin rugăciune, prin priveghere sau prin slujbe apoi într-un ceas şi le pierde, diavolul mâniei luând roada ostenelilor celor de mulţi ani. Şi, iată omul beat fără de vin!".
Astfel, starea de beţie, indiferent de natura cauzei sale, ni se prezintă ademenitor, ca o alternativă aparent rezonabilă, deşi subiectivă, la realitatea obiectivă, de multe ori monotonă şi nesatisfăcătoare, în care trăim. Mulţi dintre cei care apelează la substanţele care modifică starea de conştienţă fac aceasta din dorinţa de a face viaţa "puţin mai incitantă". În lipsa unei experienţe spirituale autentice, starea de normalitate, altfel spus, viaţa de zi cu zi, poate fi plictisitoare, banală. Într-adevăr, lumea aceasta nu ne poate satisface deplin, întrucât nu acesta a fost scopul pentru care a fost creată. Beţia apare atunci ca un refugiu facil, subtil şi programabil într-o stare de euforie sau ca o eliberare temporară de eul propriu, apăsător şi, de multe ori, acuzator. Privită din această perspectivă, beţia mai poate fi înţeleasă şi ca o suspendare voită şi "conştientă" a conştiinţei sau o cenzurare a ei, parţială sau totală, şi înlocuirea mustrărilor acesteia cu o euforie nemeritată!
"Schimbarea conştientă a realităţii obiective este o boală a spiritului uman"
Însă, o persoană care poate comuta, poate naviga între două (sau mai multe) realităţi este o persoană la fel de bolnavă ca un alcoolic, chiar dacă nu bea alcool. Schimbarea conştientă a realităţii obiective cu o altă realitate, subiectivă, fabricată la comandă, este o boală a spiritului uman în general, nu doar a alcoolicului. De exemplu, cel care minte, îşi creează propria sa realitate, diferită de a celorlalţi, savurând egoist faptul de a şti lucruri pe care alţii nu le ştiu. Este precum câinele care se retrage în cuşcă pentru a-şi linge, salivând, osul. Un mitoman adevărat minte de plăcere, nu din interes. De altfel, orice om cuprins de o patimă este închis între nişte orizonturi care se îngustează mereu, unde se simte vinovat şi singur, în egoismul atotcuprinzător şi auto-distrugător.
"În accepţiunea Sfinţilor Părinţi, beţia este orice ieşire din sinele propriu"
Concluzionând, putem spune că o persoană care se îmbată (cu sau fără alcool/droguri) este o persoană care tânjeşte în mod cert după o altă realitate decât cea palpabilă. Este, de fapt, neliniştea şi dorul nedefinit şi neostoit după împărăţia lui Dumnezeu. În accepţiunea Sf. Părinţi, beţia este orice ieşire din sinele propriu. Ieşirea din sine este împotriva firii atunci când este cauzată de păcat şi de egoism. Dar există şi o ieşire în sine, atunci când sufletul curat Îl întâlneşte pe Dumnezeu. În acest caz, ieşirea în sine este una conform firii, căci firea noastră a fost creată ca să se poată împărtăşi de Dumnezeu, mai presus de puterile ei, prin har. Pentru a ajunge la extaz, e necesară mai întâi o intrare în sine, o regăsire a eului pierdut. Părintele profesor Gheorghe Popa afirma: "Omul ieşit din Paradis este exterior lui însuşi. El îşi caută sinele ontologic în afară, în multiplicitatea creaţiei". De altfel, Însuşi Domnul ne învaţă, prin exemplul fiului risipitor: "Dar venindu-şi în sine a zis…" (Lc. 15, 17). Aşadar, înainte de a se întâlni cu Tatăl, fiul cel înstrăinat a trebuit să se întâlnească mai întâi cu sine însuşi. Numai după aceasta a putut avea loc ospăţul credinţei. (pr. Iulian NEGRU, coordonatorul Programului Naţional Antidrog al Patriarhiei Române)
În limbajul uzual există expresii de genul: "îmbătat de glorie", "îmbătat de sine". Sfânta Scriptură vorbeşte explicit despre această posibilitate: "Vai de cei ce se îmbată, dar nu de vin!" (Is. 29, 9) Şi Sfinţii Părinţi admit posibilitatea experimentării unor stări sufleteşti care sunt asemănătoare cu starea în care se află omul beat de alcool, fără a consuma alcool. Sf. Vasile cel Mare, ca un fin cunoscător al profunzimilor şi subţirimilor sufletului omenesc, exprimă aceasta într-un mod cât se poate de clar: "Mânia este o beţie a sufletului; îl face pe om fără de judecată, ca şi vinul. Tristeţea este, şi ea, o beţie, că tulbură mintea. Frica, când ia naştere fără motiv, este o altă beţie. (…) Şi, ca să spun pe scurt, fiecare din stările sufleteşti care tulbură mintea poate să fie numită, pe bună dreptate, beţie".
În continuare, dezvoltând această idee, Sf. Vasile cel Mare arată ce asemănări izbitoare există între beţia pricinuită de alcool şi diverse stări sufleteşti exaltate, de exemplu, stările de mânie: "Gândeşte-te la omul mânios, cât de beat este de patimă! Nu mai este stăpân pe el însuşi; nu se mai cunoaşte pe el şi nici nu cunoaşte pe cei de faţă; ca într-o luptă de noapte, pune mâna pe tot ce apucă, se năpusteşte asupra tuturor, spune ce-i vine la gură; nu poate fi oprit; înjură, loveşte, ameninţă, se jură, strigă, plesneşte. Fugi de această beţie, dar nu primi nici beţia pricinuită de vin".
Beţia nealcoolică este mai dăunătoare decât cea provocată de alcool
Observăm, deci, că alcoolul este privit de Sf. Vasile ca o substanţă materială care are asupra spiritului omenesc acelaşi efect pe care îl au şi alte diferite cauze de natură pur spirituală. Alcoolul, deşi este o substanţă materială, are un efect imediat în plan psihic şi spiritual, "concurând", astfel, cu celelalte cauze nemateriale: mânia, tristeţea, frica. Aşadar, el este doar unul dintre diversele cauze care conduc la obţinerea unei stări sufleteşti modificate, numită beţie.
Aceeaşi idee o regăsim şi la Sf. Ioan Gură de Aur, cu precizarea că beţia nealcoolică este mai dăunătoare decât cea provocată de alcool: "Este, acum, vremea să vă îndemn să vă întoarceţi nu numai de la obişnuita beţie, ci şi de la cea fără vin, căci aceasta este mult mai cumplită. Şi să nu vă mire ceea ce spun! Căci există şi beţie fără vin. Iar că există o astfel de beţie, ascultă-l pe proorocul, care zice: "Vai de cei ce se îmbată, însă nu cu vin" (Is. 29, 9). Ce fel de beţie este aceasta, fără vin? Multă şi felurită! Căci şi mânia provoacă beţie, şi slava deşartă, şi ieşirea din minţi, şi fiecare din pierzătoarele patimi ce se nasc în noi, fiindcă produc în noi o oarecare beţie şi suficienţă şi ne întunecă gândul. Căci nimic altceva nu este beţia decât împrăştierea puterilor fireşti, şi rătăcirea gândurilor, şi pierderea înţelepciunii.(…) Iar slava deşartă şi ieşirea din minţi este altă beţie, mult mai cumplită decât beţia obişnuită. Căci cel robit de aceste patimi îşi pierde puterea de judecată asupra realităţii şi nu este mai întreg la minte decât nebunii".
"Beţia, un refugiu facil, subtil şi programabil într-o stare de euforie"
Se pare că expresii de genul "beţia patimilor", "beţie fără alcool" erau destul de folosite de Sf. Părinţi, şi nu doar ca figuri de stil, cu care să-şi împodobească cuvântările şi scrierile lor. "Beţia fără alcool" era privită ca o realitate diferită de beţia alcoolică, dar asemănătoare prin manifestările lor. Astfel, găsim referire la beţia fără alcool la mulţi Sfinţi Părinţi şi nu doar la cei mai faimoşi dintre cuvântători. Spre exemplu, Sfântul Antioh, în cuvântul său despre mânie, zice: "Este foarte bine a se sili omul ca să-şi înfrâneze patima mâniei, să-şi sfărâme iuţimea sufletească, cu îndelunga răbdare şi cu blândeţea, cu rugăciunea şi cu smerenia. Că demonul mult împinge spre mânie pe cel ce voieşte să se mântuiască. Că ostenelile ce le adună omul prin post şi prin rugăciune, prin priveghere sau prin slujbe apoi într-un ceas şi le pierde, diavolul mâniei luând roada ostenelilor celor de mulţi ani. Şi, iată omul beat fără de vin!".
Astfel, starea de beţie, indiferent de natura cauzei sale, ni se prezintă ademenitor, ca o alternativă aparent rezonabilă, deşi subiectivă, la realitatea obiectivă, de multe ori monotonă şi nesatisfăcătoare, în care trăim. Mulţi dintre cei care apelează la substanţele care modifică starea de conştienţă fac aceasta din dorinţa de a face viaţa "puţin mai incitantă". În lipsa unei experienţe spirituale autentice, starea de normalitate, altfel spus, viaţa de zi cu zi, poate fi plictisitoare, banală. Într-adevăr, lumea aceasta nu ne poate satisface deplin, întrucât nu acesta a fost scopul pentru care a fost creată. Beţia apare atunci ca un refugiu facil, subtil şi programabil într-o stare de euforie sau ca o eliberare temporară de eul propriu, apăsător şi, de multe ori, acuzator. Privită din această perspectivă, beţia mai poate fi înţeleasă şi ca o suspendare voită şi "conştientă" a conştiinţei sau o cenzurare a ei, parţială sau totală, şi înlocuirea mustrărilor acesteia cu o euforie nemeritată!
"Schimbarea conştientă a realităţii obiective este o boală a spiritului uman"
Însă, o persoană care poate comuta, poate naviga între două (sau mai multe) realităţi este o persoană la fel de bolnavă ca un alcoolic, chiar dacă nu bea alcool. Schimbarea conştientă a realităţii obiective cu o altă realitate, subiectivă, fabricată la comandă, este o boală a spiritului uman în general, nu doar a alcoolicului. De exemplu, cel care minte, îşi creează propria sa realitate, diferită de a celorlalţi, savurând egoist faptul de a şti lucruri pe care alţii nu le ştiu. Este precum câinele care se retrage în cuşcă pentru a-şi linge, salivând, osul. Un mitoman adevărat minte de plăcere, nu din interes. De altfel, orice om cuprins de o patimă este închis între nişte orizonturi care se îngustează mereu, unde se simte vinovat şi singur, în egoismul atotcuprinzător şi auto-distrugător.
"În accepţiunea Sfinţilor Părinţi, beţia este orice ieşire din sinele propriu"
Concluzionând, putem spune că o persoană care se îmbată (cu sau fără alcool/droguri) este o persoană care tânjeşte în mod cert după o altă realitate decât cea palpabilă. Este, de fapt, neliniştea şi dorul nedefinit şi neostoit după împărăţia lui Dumnezeu. În accepţiunea Sf. Părinţi, beţia este orice ieşire din sinele propriu. Ieşirea din sine este împotriva firii atunci când este cauzată de păcat şi de egoism. Dar există şi o ieşire în sine, atunci când sufletul curat Îl întâlneşte pe Dumnezeu. În acest caz, ieşirea în sine este una conform firii, căci firea noastră a fost creată ca să se poată împărtăşi de Dumnezeu, mai presus de puterile ei, prin har. Pentru a ajunge la extaz, e necesară mai întâi o intrare în sine, o regăsire a eului pierdut. Părintele profesor Gheorghe Popa afirma: "Omul ieşit din Paradis este exterior lui însuşi. El îşi caută sinele ontologic în afară, în multiplicitatea creaţiei". De altfel, Însuşi Domnul ne învaţă, prin exemplul fiului risipitor: "Dar venindu-şi în sine a zis…" (Lc. 15, 17). Aşadar, înainte de a se întâlni cu Tatăl, fiul cel înstrăinat a trebuit să se întâlnească mai întâi cu sine însuşi. Numai după aceasta a putut avea loc ospăţul credinţei. (pr. Iulian NEGRU, coordonatorul Programului Naţional Antidrog al Patriarhiei Române)