IMBUIBAREA PANTECELUI

Frati si surori crestine,iata a trecut si aceasta sfanta si luminata sarbatoare a crestinatatii si anume Sfintele Pasti,cu bune cu rele dupa masura credintei noastre.
Nu de multe ori majoritatea cauta ca in saptamana premergatoare Sfintelor Pasti si anume in Saptamana Mare,fiecare cauta sa se pregateasca sa intampine Sfanta si Marea Inviere  a Domnului Iisus Hristos.De exemplu, majoritatea din pacate,se straduiesc si se zbat ca sa pregateasca multe si felurite feluri de mancare si bautura,de parca Pastele ar fi ca o sarbatoare a mancarii si bauturii uitand esentialul si anume ca trebuie mai intai sa ne pregatim si sa patimim,sa ne ingropam si sa fim alaturi de Iisus Hristos Mantuitorul nostru.Sa participam la Deniile si la slujbele bisericii,sa ne spovedim si sa ne impartasim cu Trupul si Sangele Domnului Iisus Hristos.
Lăcomia pântecelui constă în dorinţa de a mânca de dragul plăcerii, folosirea fără înfrânare, fără disciplină şi discernământ a funcţiei nutritive.
Această patimă nu priveşte hrana în sine ci constă în felul greşit în care omul se foloseşte de ea. A mânca şi a bea este o funcţie umană vitală, nu e un păcat în sine, dar devine păcat prin îmbuibare, atunci când omul pune dorinţa de hrană şi plăcerea de a o consuma înaintea doririi lui Dumnezeu. Predându-se acestei plăceri trupeşti omul se lipseşte de desfătarea de cele duhovniceşti. Aşadar nu în a mânca stă patima ci în starea sufletească a omului şi în scopul pentru care o face. Lăcomia pântecelui este o patimă trupească cu implicaţii sufleteşti.Ea  priveşte cantitatea mâncării: plăcerea de a mânca mult, peste nevoile reale ale trupului (plăcerea pântecelui);
- priveşte calitatea mâncării: căutarea mâncărurilor alese, rafinate (plăcerea gurii, a gustului);
- beţia.
Lăcomia pântecelui deschide poarta multor păcate. „Trupul îngreunat de mulţimea mâncărilor face mintea molâie şi leneşă” (Sf. Diadoh al Foticeii), ducând la trândăvie şi negrijă, o mulţime de gânduri pătimaşe iscându-se în suflet (Sf Ioan Scărarul). De aceea părinţii o privesc ca pe „maica tuturor patimilor” afirmând că „mâncarea multă dărâmă virtuţile” (Sfântul Ioan Casian).

TERAPIA LĂCOMIEI

Înfrânarea: “mâncăm ca să trăim, nu trăim să mâncăm”
- respectarea unei rânduieli a mesei,
- să nu se mănânce până la saturare: când te ridici de la masă să simţi că mai poţi mânca (cantitatea de mâncare variază),
- să nu mănânci doar pentru plăcerea de a mânca,
- rugăciunea înainte şi după masă,
- mâncare simplă,
- respectarea posturilor Bisericii.
“Dacă lacomul atunci când e vorba de post se umple de frică la întâlnirea cu el şi caută să nu stea la masă împreună cu el, cel care încearcă să se înfrâneze, pe măsura împlinirii postului simte mireasma foarte dulce a acestuia, iar întâlnirea cu postul şi înfrânarea îi veselesc inima”( Sf. Isaac Sirul).

Recomandările părinţilor privind postul şi înfrânarea se întâlnesc cu descoperirile medicinei dovedind faptul că e potrivit firii omului să fie înfrânat şi nu lacom. În general asceţii au trăit mult (dacă nu au făcut excese) – dar nu postind pentru sănătate ci pentru Dumnezeu.
În legătură cu postul şi înfrânarea părinţii ne recomandă:
- Avva Pimen: “Ne-am făcut omorâtori de patimi nu de trupuri”.
- Sfântul Antonie: “Sunt unii care şi-au topit trupurile lor cu nevoinţă şi pentru că nu au avut dreapta socoteală departe de Dumnezeu s-au făcut.
- Sfântul Siluan: “Trebuie să mâncăm atâta cât după primirea hranei să nu se întrerupă rugăciunea şi sentimentul prezenţei lui Dumnezeu”.