LENEA CA PACAT

Lene este denumită înclinația unei persoane căreia nu-i place, care nu dorește, nu vrea să muncească, căreia îi place să stea fără să muncească, precum și faptul de a se complăcea în inactivitate.Aceasta este definitia data de dictionarul explicativ dar,lenea este in biserica crestina considerata a fi unul dintre cele sapte pacate capitale.
Teologii  consideră că lenea aduce slăbirea puterilor sufletești și trupești, lipsa de cele trebuincioase vieții, îndemn la furt, pricină de ceartă și uitare de Dumnezeu.Lenea este și una din formele de manifestare pentru akedia, o patimă descrisă în literatura duhovnicească ca fiind, pe de o parte, o amorțire și vlăguire a sufletului și, pe de altă parte, o zăpăcire și neorânduială a tuturor puterilor sufletului care sunt de folos în viața duhovnicească.

Pacatele capitale sunt in numar de sapte : mandria, iubirea de arginti, desfranarea, pizma, lacomia, mania, lenea.Omul e facut de Cel Atotputernic pentru preamarirea lui Dumnezeu in tot timpul vietii lui pamantesti, prin faptele lui cele bune. Totusi, cand traieste, omul pacatuieste. Cade in mandrie, lacomie, iubire de bani, isi intineaza trupul in desfranare, uraste pe aproapele si pe Dumnezeu.
Omul se aprinde de  si cauta sa traiasca in nepasare de cele sfinte si lancezeste fara de lucru. Toate acestea sunt pacate iesite din inima omului. Aceasta ne adevereste insasi Sf. Evanghelie, cand spune : “pentru ca dinauntru, din inima oamenilor, ies cugetele cele rele, preadesfranarile, desfranarile, uciderile, furturile, lacomia, rautatea, viclesugul, netrebnicia, privirea zavistnica, hula, mandria, nebunia. Toate relele acestea ies dinauntru si spurca pe om” (Marcu VII, 21-23).
Evagriu Ponticul enumeră simptomele lenei spirituale. Sunt nouă la număr: 1) o frică exagerată de obstacolele pe care le poţi întâlni în cale; 2) aversiune faţă de tot ce cere efort; 3) neglijenţă în respectarea poruncilor, ordinelor, regulilor; 4) nestatornicie în bine, în respectarea hotărârilor luate; 5) incapacitate de a rezista tentaţiilor; 6) antipatie, aversiune faţă de cei care sunt zeloşi, aceştia devenind odioşi în ochii lor din cauza străduinţei lor şi a respectării disciplinei; 7) pierderea timpului preţios; 8) libertatea care se acordă simţurilor, curiozităţii, distracţiilor, plăcerii de a profita de toate; 9) neglijarea principalelor datorii ale propriei stări, uitarea scopului ultim al vieţii şi lipsa oricărei motivaţii religioase în tot ce faci.
Dar dacă aceste manifestări ale lenei spirituale pot fi descoperite la orice creştin, în general, sfântul Alfons de Liguori ne dă portretul exact al preotului lânced, mediocru, care se naşte întotdeauna din seminaristul lânced, mediocru. Lânced, adică nici rece, nici fierbinte, cum îl descrie sfântul Ioan în Apocalipsa. Un preot lânced nu este încă în mod vădit rece, fiindcă nu comite păcate de moarte cu ochii deschişi, dar, neglijând să tindă la o viaţă desăvârşită, aşa cum îl obligă starea sa, el nu-şi mai dă seama de păcatele veniale pe care le comite zilnic, fără nici un fel de scrupule. Minciuni, necumpătări în băutură şi mâncare, ocări, breviarul rău spus, Liturghia dată peste cap, critici, lipsă de control în vorbe, glume deplasate, iată fondul comportamentului său. Îşi risipeşte viaţa în mijlocul ocupaţiilor şi plăcerilor lumii. Nutreşte în inima sa dorinţe şi afecţiuni periculoase. Îl puteţi vedea plin de vanitate, sclavul respectului omenesc, plin de resentimente, preocupat de propria mărire, alergic la orice observaţie, fără meditaţie, fără modestie, fără pietate.
Cu alte cuvinte, o viaţă sterilă, pustie, inutilă, fără ideal, fără sens, fără demnitate, fără onoare. Exact cum o descrie apostolul Iuda: "Nişte nori fără apă mânaţi încolo şi încoace de vânturi, nişte pomi tomnatici fără rod, de două ori morţi, dezrădăcinaţi, nişte valuri înfuriate ale mării care îşi spumegă ruşinile lor, nişte stele rătăcitoare" (Iud 12,13).
Noi ne unim zilnic cu Cristos în sfânta Împărtăşanie. Prin hirotonirea preoţească devenim un alt Cristos, îl personificăm pe Cristos, îl facem prezent, îl facem vizibil pe Christos. Pe care Christos? Pe Cristos cel care din momentul învierii nu mai îmbătrâneşte, rămâne veşnic tânăr.


Un seminarist, un preot lânced, îmbătrânit sufleteşte, lipsit de elanul şi entuziasmul tinereţii, pune o mască de om bătrân pe faţa tânără a lui Cristos. Şi o mască de femeie bătrână pe faţa Bisericii care este veşnic tânără. Ascultaţi admirabilele cuvinte ale episcopului Bossuet: Noi îmbătrânim în fiecare zi când prima noastră fervoare se pierde, în loc să devenim mereu mai tineri, căci caracterul pe care îl purtăm în noi ne obligă să fim mereu membrele cele mai fervente ale trupului Bisericii care este mereu tânără şi care, pentru acest motiv, se oglindeşte în tinereţea sfintei Fecioare.

PACATUL MANIEI

Patima maniei porneste din puterea irascibila a sufletului si cuprinde toate manifestarile patologice ale agresivitatii. Puterea irascibila, asa cum am vazut, i-a fost data omului la crearea sa si face parte din insasi firea lui. Potrivit Proniei dumnezeiesti, ea era menita sa-l ajute pe om sa lupte impotriva ispitelor si a Ispititorului si ca sa se fereasca de pacat si de rautate. Asa se defineau, la origine, finalitatea ei fireasca si folosirea ei normala. Dar, asa cum am aratat, prin pacat omul i-a schimbat rostul firesc si, in loc de a utiliza aceasta putere a sufletului pentru a se impotrivi Celui Rau, el a indreptat-o contra aproapelui sau, folosindu-se de ea contrar naturii. Aceasta face din manie, sub toate formele ei, o patima si o boala a sufletului.

În Facerea, la capitolul 34, este o pricinã de mânie a fiilor lui Iacov: Dina, fiica lui Iacov si a Liei, a fost necinstitã de fiul fruntasului din cetatea Salem. Acest fapt a stârnit mânia fiilor lui Iacov, care au decis sã se rãzbune, desi tânãrul cu pricina o ceruse pe Dina de nevastã. Locul unde se asezase Iacov, nu departe de cetatea Salem, era foarte convenabil pentru familia lui din toate punctele de vedere. Dar fiii sãi s-au aprins de mânie si de dorinta de rãzbunare. Când tânãrul din Salem a cerut mâna Dinei, fratii acesteia i-au spus cu viclenie cã ar fi o rusine pentru ei sã-si mãrite sora dupã niste netãiati împrejur si au cerut ca toti cei de parte bãrbãteascã din cetate sã se taie împrejur, ceea ce mai marele cetãtii a acceptat. Dupã douã zile, când toti cei de parte bãrbãteascã din cetate erau suferinzi, fiii lui Iacov au intrat noaptea în cetate, cu servitorii lor, tãind cu sabia pe logodnic, pe tatãl acestuia si pe toti bãrbatii. Apoi au jefuit cetatea de toate averile, ducând în robie pe femei si pe copii. Astfel, sub impulsul mâniei, ei au folosit legãmântul sacru al lui Avraam cu Dumnezeu (tãierea împrejur) ca o pe viclenie prin care sã-si împlineascã rãzbunarea. Când Iacov a aflat, a spus fiilor sãi: “Mare tulburare mi-ati adus, fãcându-mã urât în fata tuturor locuitorilor tãrii acesteia, înaintea Canaaneilor si a Ferezeilor...” (Facerea 34, 30). si a trebuit Iacov sã plece din locul acela plãcut lui, cu toti ai sãi si cu toate averile, din cauza mâniei necontrolate a fiilor sãi, lãsând în urmã o cetate jefuitã si însângeratã, urmãrit de ura si de mânia locuitorilor acelui tinut.  
Aceastã interventie a diavolului în aprinderea mâniei în fiii lui Iacov si, ca urmare, în locuitorii tinutului, era spre împlinirea drumului cãtre pãmântul fãgãduit. Sensul acestei istorii este cã tot ce se întâmplã este în cadrul vointei lui Dumnezeu, prin care El ne comunicã ceva sau ne mânã spre ceva pe care trebuie sã-l îndeplinim, dar aceasta nu înseamnã cã pãcatul mâniei devine mai putin grav sau rãmâne nepedepsit.
Crestinul însã nu trebuie sã se mânie. El stie cã Dumnezeu vegheazã asupra lui si cã nici un fir din pãrul sãu nu cade fãrã stirea Domnului. În relatia cu semenii, el trebuie sã-si tempereze mânia, pentru cã Mântuitorul nu S-a mâniat asupra celor care Îl batjocoreau si L-au rãstignit. Ne vom mânia noi asupra semenului nostru stiind cã el este chipul lui Dumnezeu? Oare vom rosti noi împotriva lui cuvinte de mânie, dacã ne-a fãcut ceva, stiind bine cã asemenea i-am fãcut si noi lui sau altuia, ba înca si mai rãu?     
Omul de astãzi trãieste sub o presiune atât de apãsãtoare încât nervii lui sunt întinsi la maximum si orice pricinã ivitã, fie ea si neînsemnatã, trezeste în noi mânia. O pricinã de mânie o constituie copilul care nu ne ascultã, sau sotul ori sotia care ne contrazice; pânã si soferul care ne taie calea cu masina lui, sau numai ni se pare nouã cs ne-a tãiat-o, ne dã o pricinã de aprindere a mâniei! Chiar dacã, printr-o anume stãpânire de sine, mânia noastrã nu se exprimã în afarã, sau nu este auzitã de cel ce ne-a “provocat-o”, ea tot constituie un pãcat, pentru cã ne stricã sufletul si inima. Este o actiune împotriva noastrã însine, sub ispitirea diavolului mâniei.

PACATUL MANDRIEI

Mândria este primul din cele sapte păcate capitale, după cum smerenia este cea mai mare virtute. Însă atât de complex, de ambiguu, de perfid si viclean, de nociv si distrugător este acest păcat, încât până si marii sfinti au fost ispititi de el. Nu este om pe fata pământului care să nu fie ispitit de acest diavol; de la copilul cel mai mic, până la omul cel mai în vârstă, de la cel mai simplu om, până la ce mai învătat. Păcatul mândriei este auto-supra-dimensionarea persoanei noastre. Suntem mândri si facem acest păcat al mândriei atunci când: ne atribnim unele merite sau daruri care de fapt nu sunt ale noastre, când ne lăudăm în fata oamenilor pentru ce am făcut, fâră să gândim că Dumnezeu ne-a învrednicit să le facem, când ne supărăm pe oricine si din orice motiv, când ne facem publicitate pentru orice faptă bună, pe care poate nici n-am facut-o, când ignorăm si râdem atât pe bună dreptate, cât si pe nedrept de cineva, când invidiem si urâm pe cineva care este mai bun decât noi, când vorbim pe cineva de rău indiferent dacă este adevărat sau nu, când ne îmbrăcăm în diferite haine tentante pentru a place oamenilor sau pentru a fi în centrul atentiei, când spunem aproapelui faptele bune pe care le-am facut etc. Reversul acestui păcat este virtutea smereniei.
Din acest păcat se nasc toate celelalte. Toată viata trebuie să luptăm împotriva acestui păcat si sa fim constienti că-i putem cădea pradă în orice moment al vietii. Numai întelepciunea ne poate ajuta să discernem acest păcat, să sesizăm aparitia lui în mintea noastră. Trebuie luptat din fragedă tinerete împotriva acestui mare microb, până nu produce "boli cronice" de netămăduit. Foarte putini medici pot vindeca asemenea boli.
Mândria este mama viciilor, din pricina cãreia si diavolul s-a fãcut diavol, nefiind astfel mai înainte (Sf. Isaac Sirul).
Toate pãcatele sunt urâte înaintea lui Dumnezeu, dar cel mai urâcios pãcat este mândria (Sf. Antonie cel Mare).
Mândria este lipsa cunoasterii lui Dumnezeu (Sf. Maxim Mãrturisitorul).
Mândria este primul pui al diavolului (Avva Evagrie Ponticul).

Doboarã-ti gândul înãltãrii mintii înainte de a te doborî el pe tine (Sf. Efrem Sirul).
Mândria este iubirea de sine pânã la dispretuirea lui Dumnezeu, smerenia este iubirea lui Dumnezeu pânã la dispretuirea de sine (Fericitul Augustin).
Este mai bunã înfrângerea cu smerenie, decât biruinta cu mândrie (Patericul).
Dacã va începe sã te stãpâneascã mândria, adu-ti aminte cum din cauza ei pier toate roadele virtutii si ea va fugi de la tine (Avva Isaac Pustnicul).
Mândria nu-i un semn al belsugului în virtute, cãci, precum multe fructe înclinã crengile pomului la pãmânt, tot asa prisosul virtutii creeazã un sentiment smerit (Sf. Nil Ascetul).
Nu te ridica la înãltime, ca sã nu cazi în adâncime (Sf. Grigorie Teologul).
Mândria este defãimare de Dumnezeu, iar trufia este defãimare de oameni (Sf. Teofilact).
Mândria este întâia nãscutã a mortii. Ea a omorât pe îngeri în cer si pe Adam pe pãmânt (Sf. Grigorie Dialogul).
Slava desartã este alungatã de lucrarea în ascuns, iar mândria de vointa de a pune pe seama lui Dumnezeu toate isprãvile (Sf. Maxim Mãrturisitorul).
Când cazi, suspinã, iar când sporesti, nu te îngâmfa (Sf. Nil Sinaitul).
Pe cel smerit multi îl iubesc, iar pe cel mândru si înfumurat îl urãsc si oamenii care au acelasi duh de mândrie (Avva Iacov).
Sã gresesti si sã gândesti multe despre tine este mai rãu decât pãcatul însusi (Sf. Ioan Hrisostom).
Cel ce zideste pe propria sa putere cade, precum cade si se prãvãleste la pãmânt cel ce calcã pe pânzã de pãianjen (Sf. Nil Ascetul).
Multi au dezbrãcat toate hainele de piele. Dar pe cea de pe urmã, cea a slavei desarte, numai cei ce au dispretuit-o pe maica ei, adicã dorinta de a-si plãcea lor (Avva Ilie Ecdicul).
Trufia produce o cugetare confuzã, întrucât ea constã în douã nestiinte: a ajutorului lui Dumnezeu si a neputintei proprii (Sf. Isaac Sirul).
Cel ce se mândreste cu darurile naturale, adicã cu mintea ascutitã, cu usurinta priceperii, cu iuteala judecãtii si cu alte capacitãti cãpãtate fãrã muncã, acela nu va primi niciodatã bunãtãtile supranaturale. Cãci cel ce este necredincios în cele putine va fi necredincios si plin de slavã desartã si în cele multe (Sf. Ioan Scãrarul).
Strãlucirea fulgerului aratã de mai înainte bubuitura tunetului, iar slava desartã, prin aparitia ei, vesteste mândria (Sf. Nil Sinaitul).
Mare este înãltimea smeritei cugetãri; adâncã este prãpastia înaltei cugetãri si de aceea vã sfãtuiesc sã o iubiti pe prima, sã nu cãdeti în cea de-a doua (Avva Isidor).
Trei gropi ne sapã nouã demonii: întâi dau lupta împotriva noastrã pentru a ne opri de a face binele; al doilea, dacã nu reusesc, cautã sã ne abatã si sã fãptuim binele fãrã Dumnezeu; dacã nici asa nu reusesc, întrebuinteazã a treia groapã: ne laudã pentru binele fãptuit, ca sã ne umflãm de mândrie (Sf. Ioan Scãrarul).
Dupã cum cineva nu nimiceste numai un mãdular al trupului, ci întreg trupul, asa si mândria nu stricã numai o parte a sufletului, ci întreg sufletul (Sf. Casian Romanul).

DOAMNE AJUTA!

DRAGI FRATI SI SURORI INTRU DOMNUL,FIE CA DUPA VIZITA PE ACEST BLOG,SA VA INTARITI INTRU CREDINTA IN DOMNUL SI SA ADUCETI SLAVA DOMNULUI DUMNEZEULUI NOSTRU IISUS HRISTOS SI TUTUROR SFINTILOR SAI.AMIN!