Lene este denumită înclinația unei persoane căreia nu-i place, care nu dorește, nu vrea să muncească, căreia îi place să stea fără să muncească, precum și faptul de a se complăcea în inactivitate.Aceasta este definitia data de dictionarul explicativ dar,lenea este in biserica crestina considerata a fi unul dintre cele sapte pacate capitale.
Teologii consideră că lenea aduce slăbirea puterilor sufletești și trupești, lipsa de cele trebuincioase vieții, îndemn la furt, pricină de ceartă și uitare de Dumnezeu.Lenea este și una din formele de manifestare pentru akedia, o patimă descrisă în literatura duhovnicească ca fiind, pe de o parte, o amorțire și vlăguire a sufletului și, pe de altă parte, o zăpăcire și neorânduială a tuturor puterilor sufletului care sunt de folos în viața duhovnicească.
Pacatele capitale sunt in numar de sapte : mandria, iubirea de arginti, desfranarea, pizma, lacomia, mania, lenea.Omul e facut de Cel Atotputernic pentru preamarirea lui Dumnezeu in tot timpul vietii lui pamantesti, prin faptele lui cele bune. Totusi, cand traieste, omul pacatuieste. Cade in mandrie, lacomie, iubire de bani, isi intineaza trupul in desfranare, uraste pe aproapele si pe Dumnezeu.
Omul se aprinde de si cauta sa traiasca in nepasare de cele sfinte si lancezeste fara de lucru. Toate acestea sunt pacate iesite din inima omului. Aceasta ne adevereste insasi Sf. Evanghelie, cand spune : “pentru ca dinauntru, din inima oamenilor, ies cugetele cele rele, preadesfranarile, desfranarile, uciderile, furturile, lacomia, rautatea, viclesugul, netrebnicia, privirea zavistnica, hula, mandria, nebunia. Toate relele acestea ies dinauntru si spurca pe om” (Marcu VII, 21-23).
Evagriu Ponticul enumeră simptomele lenei spirituale. Sunt nouă la număr: 1) o frică exagerată de obstacolele pe care le poţi întâlni în cale; 2) aversiune faţă de tot ce cere efort; 3) neglijenţă în respectarea poruncilor, ordinelor, regulilor; 4) nestatornicie în bine, în respectarea hotărârilor luate; 5) incapacitate de a rezista tentaţiilor; 6) antipatie, aversiune faţă de cei care sunt zeloşi, aceştia devenind odioşi în ochii lor din cauza străduinţei lor şi a respectării disciplinei; 7) pierderea timpului preţios; 8) libertatea care se acordă simţurilor, curiozităţii, distracţiilor, plăcerii de a profita de toate; 9) neglijarea principalelor datorii ale propriei stări, uitarea scopului ultim al vieţii şi lipsa oricărei motivaţii religioase în tot ce faci.
Dar dacă aceste manifestări ale lenei spirituale pot fi descoperite la orice creştin, în general, sfântul Alfons de Liguori ne dă portretul exact al preotului lânced, mediocru, care se naşte întotdeauna din seminaristul lânced, mediocru. Lânced, adică nici rece, nici fierbinte, cum îl descrie sfântul Ioan în Apocalipsa. Un preot lânced nu este încă în mod vădit rece, fiindcă nu comite păcate de moarte cu ochii deschişi, dar, neglijând să tindă la o viaţă desăvârşită, aşa cum îl obligă starea sa, el nu-şi mai dă seama de păcatele veniale pe care le comite zilnic, fără nici un fel de scrupule. Minciuni, necumpătări în băutură şi mâncare, ocări, breviarul rău spus, Liturghia dată peste cap, critici, lipsă de control în vorbe, glume deplasate, iată fondul comportamentului său. Îşi risipeşte viaţa în mijlocul ocupaţiilor şi plăcerilor lumii. Nutreşte în inima sa dorinţe şi afecţiuni periculoase. Îl puteţi vedea plin de vanitate, sclavul respectului omenesc, plin de resentimente, preocupat de propria mărire, alergic la orice observaţie, fără meditaţie, fără modestie, fără pietate.
Cu alte cuvinte, o viaţă sterilă, pustie, inutilă, fără ideal, fără sens, fără demnitate, fără onoare. Exact cum o descrie apostolul Iuda: "Nişte nori fără apă mânaţi încolo şi încoace de vânturi, nişte pomi tomnatici fără rod, de două ori morţi, dezrădăcinaţi, nişte valuri înfuriate ale mării care îşi spumegă ruşinile lor, nişte stele rătăcitoare" (Iud 12,13).
Noi ne unim zilnic cu Cristos în sfânta Împărtăşanie. Prin hirotonirea preoţească devenim un alt Cristos, îl personificăm pe Cristos, îl facem prezent, îl facem vizibil pe Christos. Pe care Christos? Pe Cristos cel care din momentul învierii nu mai îmbătrâneşte, rămâne veşnic tânăr.
Un seminarist, un preot lânced, îmbătrânit sufleteşte, lipsit de elanul şi entuziasmul tinereţii, pune o mască de om bătrân pe faţa tânără a lui Cristos. Şi o mască de femeie bătrână pe faţa Bisericii care este veşnic tânără. Ascultaţi admirabilele cuvinte ale episcopului Bossuet: Noi îmbătrânim în fiecare zi când prima noastră fervoare se pierde, în loc să devenim mereu mai tineri, căci caracterul pe care îl purtăm în noi ne obligă să fim mereu membrele cele mai fervente ale trupului Bisericii care este mereu tânără şi care, pentru acest motiv, se oglindeşte în tinereţea sfintei Fecioare.