IUBIREA DE ARGINT

„Nebune, într-această noapte voi cere sufletul tău, iar cele ce ai adunat ale cui vor fi“? (Luca XII, 20).

Precum dragostea crestina este radacina tuturor faptelor bune, asa si iubirea de argint este radacina tuturor rautatilor. Vezi ca Apostolul Pavel n-a numit alta fapta rea radacina a tuturor rautatilor, decat numai iubirea de argint. Aceasta se porneste din ura si din dispret fata de fratele tau, iar dragostea care este cea mai mare dintre toate virtutile si legatura desavarsirii, a numit-o maica si izvor a toata fapta buna.
A treia luptă o avem împotriva duhului iubirii de argint. Războiul acesta este străin şi ne vine din afara firii, folosind necredinţa monahului. De fapt aţâţările celorlalte patimi, adică a mâniei şi a poftei, îşi iau prilejurile din trup şi îşi au oarecum începutul în răsadul firii, de la naştere. De aceea sunt biruite abia după vreme îndelungată. Boala iubirii de argint însă, venind din afară, se poate tăia mai uşor, dacă este silinţă şi luare-aminte. Dar de nu e băgată în seamă, se face mai pierzătoare decât celelalte patimi şi mai cu anevoie de înfrânt. Căci e „rădăcina tuturor răutăţilor“ (l Tim. XI, 10), după Apostolul. Să băgăm numai de seamă: îmboldirile cele fireşti ale trupului se văd nu numai la copii, în care nu este încă cunoştinţa binelui şi a răului, ci şi la pruncii cei prea mici şi sugaci, care nici urmă de plăcere nu au în ei, însă îmboldirea firească arată că o au. De asemenea, observăm la prunci şi acul mâniei când îi vedem porniţi asupra celui ce i-a necăjit. Iar acestea le zic nu ocărind firea ca pricină a păcatului (să nu fie), ci ca să arăt că mânia şi pofta au fost împreunate cu firea omului de către însuşi Ziditorul cu un scop bun, dar prin trândăvie alunecă din cele fireşti ale trupului în cele afară de fire. De fapt îmboldirea trupului a fost lăsată de Ziditorul spre naşterea de prunci şi spre continuarea neamului omenesc prin coborâre unii de la alţii, nu spre curvie. Asemenea şi imboldul mâniei s-a semănat în noi spre mântuire ca să mâniem asupra păcatului, nu ca să ne înfuriem asupra aproapelui. Prin urmare, nu firea în sine e păcătoasă, chiar dacă o folosim noi rău. Sau vom învinovăţi pe Ziditor? Oare cel ce a dat fierul spre o întrebuinţare necesară şi folositoare e vinovat dacă cel ce l-a primit îl foloseşte pentru ucidere?
Am spus acestea vrând să arătăm că patima iubirii de argint nu-şi are pricina în cele fireşti, ci numai în voia liberă cea foarte rea şi stricată. Boala aceasta, când găseşte sufletul căldicel şi necredincios, la începutul lepădării de lume, strecoară într-însul niscai pricini îndreptăţite şi la părere binecuvântate ca să oprească ceva din cele ce le are. Ea îi zugrăveşte monahului în cuget bătrâneţi lungi şi slăbiciune trupească, şi-i şopteşte că cele primite de la chinovie nu i-ar ajunge spre mângâiere nu mai zic când este bolnav, dar nici măcar când este sănătos; apoi că nu se poartă acolo grijă de bolnavi, ci sunt foarte părăsiţi şi că, de nu va avea ceva aur pus deoparte, va muri în mizerie. Mai apoi îi strecoară în minte gândul că nici nu va putea rămâne multă vreme în mânăstire, din pricina greutăţii îndatoririlor şi a supravegherii amănunţite a Părintelui. Iar după ce cu astfel de gânduri îi amăgeşte mintea ca să-şi oprească măcar un bănişor, îl înduplecă vrăjmaşul să înveţe şi vreun lucru de mână de care să nu ştie Ava, din care îşi va putea spori argintul pe care îl râvneşte. Pe urmă îl înşală ticălosul cu nădejdi ascunse, zugrăvindu-i în minte câştigul ce-l va avea din lucrul mâinilor şi apoi traiul fără griji. Şi aşa, dându-se cu totul grijii câştigului, nu mai ia aminte la nimic din cele potrivnice, nici chiar la întunericul deznădejdii, care îl cuprinde în caz că nu are parte de câştig; ci precum altora li se face Dumnezeu stomacul, aşa şi acestuia, aurul. De aceea şi fericitul Apostol, cunoscând aceasta, a numit iubirea de argint nu numai „rădăcina tuturor răutăţilor“, ci şi „închinare la idoli“. Să luăm seama deci la câtă răutate târăşte boala aceasta pe om dacă îl împinge şi la slujirea la idoli. Căci după ce şi-a depărtat iubitorul de argint mintea de la dragostea lui Dumnezeu, iubeşte idolii oamenilor scobiţi în aur.

RUGACIUNE DE POCAINTA

Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu care ai fost slavit mai inainte de a te naste de catre marii prooroci ai timpurilor,care esti si vei fi dea pururea marit si slavit de toti si de toate,caci pentru mine si pentru tot omul ce a fost, este si va fi pe aceasta lume ,Te-ai dat ca jertfa si Te-ai rastignit ca sa ne mantuiesti pe noi,dar eu pacatosul,patimasul,nevrednicul si spurcatul imi dau mereu sufletul meu prin faptele mele cele rele si viclene,amare si de tot plansul zalog vrajmasului diavol,nesilindu-ma deloc sa scap de patimile ce imi robesc sufletul si -l tin legat de lucrurile trecatoare lumesti.
Doamne sunt pacatos si netrebnic, nu ma rog si nu ma straduiesc sa imi inalt sufletul meu cel negru si plin de pacate catre lumina Ta cereasca,binefacatoaresi mantuietoare
.Ajuta-ma Doamne, Dumnezeul meu pe mine pacatosul robul tau ca si eu sunt faptura si creatia Ta si stiu ca mila Ta este mai mare si mai multa decat rautatea sufletului meu,caci Doamne cine este vrednic a sta inaintea Ta si a Judecatii Tale drepte de nu vei da Tu mila ta? Doamne sufletul meu este acuma intristat,viata mea este acuma plina de necazuri si durere si toate sunt pe buna dreptate.Doamne strig catre Tine auzi-ma,vino degrab in ajutorul meu ca si eu sunt robul Tau,nu ma da uitarii si nu iti intoarce fata Ta de la mine cel cuprins de frica si deznadezde..Nu ma lasa Doamne in ghearele si mreaja vrajmasului diavol,caci de nu ma ajuti Tu pierdut si osandit sunt pe veci;stiu Doamne ca tu nu vrei moartea pacatosului ci sa se intoarca si sa fie viu.
Deci nadajduiesc Doamne si cred in Tine ca ma vei ajuta ,cred ca imi vei da putere sa trec peste patimile mele si sa Te slavesc in veci,pe buna dreptate pe Tatal Tau ceresc impreuna cu iubitul Sau Fiu Iisus Hristos,mantuitorul nostru si pe Sfantul Duh facatorul de viata acum si pururea si-n veci vecilor .Amin.