RUGACIUNI INAINTE SI DUPA MASA

Dimineaţa şi la amiază, înainte de masă după ce te-ai insemnat cu semnul Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci zi cu dragoste şi credinţă rugăciunea Domnească:

Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor nostri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean.

Ca a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava, acum si pururea şi în vecii vecilor. Amin.
După masă:
Mulţumim Ţie, Hristoase, Dumnezeul nostru, că ne-ai săturat pe noi de bunătăţile Tale cele pământeşti. Nu ne lipsi pe noi nici de cereasca Ta împăraţie, ci, precum în mijlocul ucenicilor Tăi ai venit, Mântuitorule, pace dându-le lor, aşa vino şi la noi şi ne mântuieşte.
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Seara înainte de a te aşeza la masă
Mânca-vor săracii şi se vor sătura şi vor lăuda pe Domnul iar cei ce-l caută pe Dansul vii vor fi inimile lor în veacul veacului.
În numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
 

După masa de seară, rosteşte rugăciunea:
Veselitu-ne-ai pe noi, Doamne întru făpturile Tale şi într-u lucrul mâinilor Tale ne-ai bucurat. Dat-ai veselie în inima mea din rodul grâului, al vinului şi al untului de lemn, ce s-au înmulţit. Cu pace mă voi culca şi voi adormi, că-ci Tu, Doamne, îndeosebi, întru nădejde ne-ai aşezat. În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Rugaciune la intrarea si la iesirea din biserica

Rugaciune la intrarea in biserica

Intra-voi în casa Ta, închina-mă-voi în Biserica Ta cea sfântă, întru frica Ta, Doamne, povăţuieşte-mă pentru dreptatea Ta, pentru vrăjmaşii mei, îndreptează înaintea Ta calea mea.

Rugaciune la iesirea din Biserica

Doamne, Dumnezeul meu, Tie-Ti incredintez toata viata mea si pe Tine Te rog: apara-ma, mantuieste-ma si fa-ma partas indurarii Tale,- da-mi indreptare vietii si purtare inteleapta,-daruieste-mi sfarsit crestinesc, cinstit si pasnic si ma fereste de toata rautatea si bantuirea potrivnicului. Iar in ziua temutei Tale judecati sa-mi fii bland mie, robului Tau, si sa ma numeri cu oile cele alese de-a dreapta Ta, ca impreuna cu acestea sa Te slavesc in veci. Amin.

PIZMA sau INVIDIA

Cea mai vestită icoană din Sfântul Munte Athos, Icoana făcătoare de minuni Axion Estin (Biserica Protaton, Karyes)

Invidia sau pizma este pacatul care ia nastere in inima omului (Marcu 7, 21) si care prilejuieste parere de rau pentru binele aproapelui si bucurie pentru nenorocirea si suferinta lui.
Prin invidie se pacatuieste fata de Dumnezeu si fata de aproapele. De aceea Sfanta Scriptura ne atrage atentia, spunand: "Unde este pizma si zavistie, acolo este neoranduiala si orice lucru rau" (Iacov 3, 16)

Din invidie se nasc: ura, clevetirea, viclesugul, inselaciunea, uciderea, precum si slabirea puterilor sufletesti si trupesti ale celui plin de invidie. De asemenea invidia duce si la departarea de Dumnezeu, caci inabusa dragostea curata fata de El si fata de aproapele. «Zavistia (invidia) face pe oameni mai rai decat orice sarpe veninos»636 (Hristoitia, Bucuresti, 1937, p. 286).
Crestinul bun se fereste de acest pacat. El nu pizmuieste pe omul harnic si vrednic, spornic in toate cele bune, ci se osteneste sa-i urmeze pilda.
Alungarea pizmei din suflet aduce pacea si bucuria, pe care nu le cunoaste cel stapanit de ea.

• «Să nu urăşti pe fratele tău în cugetarea ta» (Lev. 19, 17), spune cuvântul lui Dumnezeu.
• «Cu cei ce urau pacea, eram făcător de pace» (Ps.119, 6).
• «Invidia nu ştie să cinstească lucrul cel de folos» (Triod, Laude, Sfânta şi Marea Marţi).
• «Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni» (I Ioan 3, 15).
• «Iar cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui.» (I Ioan 2,11).
• «Lepădând toată răutatea şi tot vicleşugul şi făţărniciile şi pizmele şi toate clevetirile» (I Petru 2, 1).
• «Iar faptele trupulul sunt cunoscute, şi ele sunt: preacurvia, curviea, necurăţia, destrăbălarea, îmchinarea la idoli, fermecătoria, vrajbele, certurile, zavistiile, mâniile, gâlcevile, dezbinările, eresurile, pismuirile, uciderile, beţiile, chefurile şi cele asemenea acestora...» (Galateni 5, 19-21).
• «Să nu fim iubitori de slavă deşartă, supărându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii» (Galateni 5, 26).
• «Unde este pizmă şi zavistie, acolo este neorânduială şi orice lucru rău» (Iacov 3, 16).
• Sfântul Vasile cel Mare ne spune despre pizmă: “Aşa cum rugina distruge fierul, tot astfel şi pizma distruge sufletul care o are… Pizma este răutatea însăşi a diavolului, patimă care nu suportă vindecare…”.
  “Demonul”, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur, “are pizmă, însă faţă de oameni, nu faţă de demon, tu însă, care deşi eşti om, pizmuieşti pe oameni, de care iertare te vei învrednici?”
• După Sfântul Grigorie Teologul, pizma este rădăcina tuturor relelor, izvorul a tot felul de nenorociri, pepiniera faptelor necuvioase.
• Pomenirea de rău, ne învaţă Cuviosul Talasie, este lepra sufletului. Nepomenitor de rău este cel care se roagă pentru cei care l-a mâhnit... Ura faţă de aproapele este moartea sufletului. Sufletul celui care cleveteşte are ură şi lucrează ură.
• Sfântul Maxim Mărturisitorul ne adevereşte că sufletul raţional care nutreşte ură faţă de om nu se poate împăca cu Dumnezeu... Cel care vede în inima sa o urmă de ură faţă de vreun om pentru vreo greşeală a lui, se face străin cu totul de dragostea lui Dumnezeu.
• În ziua în care vei deschide gura ta, ne spune Sfântul Isaac Sirul, şi vei vorbi împotriva cuiva, să te socoteşti pe tine mort şi zadarnic în toate lucrurile pe care le faci, deşi crezi că întru sinceritatea inimii vorbeşti spre zidire.
• Cel care pizmuieşte se vatămă, în timp ce acela care este pizmuit se binecuvintează. Omul care este pizmuit sporeşte spre cele bune acoperit, aşa cum s-a petrecut cu Iosif cel preafrumos, căci cu cât mau mult l-au pizmuit fraţii lui, cu atât şi Dumnezeu l-a înălţat, până ce l-a suit la împărăţie. Sfântul Efrem Sirul ne spune că toţi cei care se vrăjmăşesc, se vor duce fără îndoială în iad. Patima pizmei, ne sfătuieşte Sfântul Ioan Gură de Aur, este mult mai rea decât desfrânarea şi preadesfrânarea... Ea a răsturnat biserici întregi şi a infectat toată lumea.
• În sufletul pomenitor de rău, scrie Sfântul Antioh, se vor sălăşlui vulpile şi în inima tulburată se vor cuibări fiarele sălbatice, adică viclenii diavoli.
• Nu se potriveşte ca ucenicii lui Hristos, creştinii, să fie stăpâniţi de pizmă. Semnul sufletului curat este cuvânt fără pizmă şi râvnă fără răutate. Să ne depărtăm de pizmă, pentru că este fiica diavolului.
• Să urmărim dragostea..., şi să umblăm cu dragoste, deoarece dragostea este plinirea Legii, aşa cum ne învaţă Apostolul Pavel.
• Nu numai că nu trebuie să-i pizmuim sau să-i urâm pe semenii noştri, ci să-i iubim pe toţi cei care ne urăsc şi ne vrăjmăşesc.
• Regele Spartei, Aghis, care fusese clevetit de rudele sale, a fost îndemnat de curtenii săi să-i pedepsească. Acela însă nu a fost de acord cu ei, ci a răspuns cu linişte: „Mi-e milă de ei din toată inima. Pizma este chipul cel mai rău al pedepsirii de sine. Ei înşişi se pedepsesc. Mai întâi de patima lor şi apoi de către virtuţile mele. Această pedeapsă le ajunge”. Patima pizmei este un neîntrerupt iad şi o continuă pedeapsă a celui pizmaş.

Traducere: Ierom. Ștefan N.
Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos

IUBIREA DE ARGINT

„Nebune, într-această noapte voi cere sufletul tău, iar cele ce ai adunat ale cui vor fi“? (Luca XII, 20).

Precum dragostea crestina este radacina tuturor faptelor bune, asa si iubirea de argint este radacina tuturor rautatilor. Vezi ca Apostolul Pavel n-a numit alta fapta rea radacina a tuturor rautatilor, decat numai iubirea de argint. Aceasta se porneste din ura si din dispret fata de fratele tau, iar dragostea care este cea mai mare dintre toate virtutile si legatura desavarsirii, a numit-o maica si izvor a toata fapta buna.
A treia luptă o avem împotriva duhului iubirii de argint. Războiul acesta este străin şi ne vine din afara firii, folosind necredinţa monahului. De fapt aţâţările celorlalte patimi, adică a mâniei şi a poftei, îşi iau prilejurile din trup şi îşi au oarecum începutul în răsadul firii, de la naştere. De aceea sunt biruite abia după vreme îndelungată. Boala iubirii de argint însă, venind din afară, se poate tăia mai uşor, dacă este silinţă şi luare-aminte. Dar de nu e băgată în seamă, se face mai pierzătoare decât celelalte patimi şi mai cu anevoie de înfrânt. Căci e „rădăcina tuturor răutăţilor“ (l Tim. XI, 10), după Apostolul. Să băgăm numai de seamă: îmboldirile cele fireşti ale trupului se văd nu numai la copii, în care nu este încă cunoştinţa binelui şi a răului, ci şi la pruncii cei prea mici şi sugaci, care nici urmă de plăcere nu au în ei, însă îmboldirea firească arată că o au. De asemenea, observăm la prunci şi acul mâniei când îi vedem porniţi asupra celui ce i-a necăjit. Iar acestea le zic nu ocărind firea ca pricină a păcatului (să nu fie), ci ca să arăt că mânia şi pofta au fost împreunate cu firea omului de către însuşi Ziditorul cu un scop bun, dar prin trândăvie alunecă din cele fireşti ale trupului în cele afară de fire. De fapt îmboldirea trupului a fost lăsată de Ziditorul spre naşterea de prunci şi spre continuarea neamului omenesc prin coborâre unii de la alţii, nu spre curvie. Asemenea şi imboldul mâniei s-a semănat în noi spre mântuire ca să mâniem asupra păcatului, nu ca să ne înfuriem asupra aproapelui. Prin urmare, nu firea în sine e păcătoasă, chiar dacă o folosim noi rău. Sau vom învinovăţi pe Ziditor? Oare cel ce a dat fierul spre o întrebuinţare necesară şi folositoare e vinovat dacă cel ce l-a primit îl foloseşte pentru ucidere?
Am spus acestea vrând să arătăm că patima iubirii de argint nu-şi are pricina în cele fireşti, ci numai în voia liberă cea foarte rea şi stricată. Boala aceasta, când găseşte sufletul căldicel şi necredincios, la începutul lepădării de lume, strecoară într-însul niscai pricini îndreptăţite şi la părere binecuvântate ca să oprească ceva din cele ce le are. Ea îi zugrăveşte monahului în cuget bătrâneţi lungi şi slăbiciune trupească, şi-i şopteşte că cele primite de la chinovie nu i-ar ajunge spre mângâiere nu mai zic când este bolnav, dar nici măcar când este sănătos; apoi că nu se poartă acolo grijă de bolnavi, ci sunt foarte părăsiţi şi că, de nu va avea ceva aur pus deoparte, va muri în mizerie. Mai apoi îi strecoară în minte gândul că nici nu va putea rămâne multă vreme în mânăstire, din pricina greutăţii îndatoririlor şi a supravegherii amănunţite a Părintelui. Iar după ce cu astfel de gânduri îi amăgeşte mintea ca să-şi oprească măcar un bănişor, îl înduplecă vrăjmaşul să înveţe şi vreun lucru de mână de care să nu ştie Ava, din care îşi va putea spori argintul pe care îl râvneşte. Pe urmă îl înşală ticălosul cu nădejdi ascunse, zugrăvindu-i în minte câştigul ce-l va avea din lucrul mâinilor şi apoi traiul fără griji. Şi aşa, dându-se cu totul grijii câştigului, nu mai ia aminte la nimic din cele potrivnice, nici chiar la întunericul deznădejdii, care îl cuprinde în caz că nu are parte de câştig; ci precum altora li se face Dumnezeu stomacul, aşa şi acestuia, aurul. De aceea şi fericitul Apostol, cunoscând aceasta, a numit iubirea de argint nu numai „rădăcina tuturor răutăţilor“, ci şi „închinare la idoli“. Să luăm seama deci la câtă răutate târăşte boala aceasta pe om dacă îl împinge şi la slujirea la idoli. Căci după ce şi-a depărtat iubitorul de argint mintea de la dragostea lui Dumnezeu, iubeşte idolii oamenilor scobiţi în aur.

RUGACIUNE DE POCAINTA

Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu care ai fost slavit mai inainte de a te naste de catre marii prooroci ai timpurilor,care esti si vei fi dea pururea marit si slavit de toti si de toate,caci pentru mine si pentru tot omul ce a fost, este si va fi pe aceasta lume ,Te-ai dat ca jertfa si Te-ai rastignit ca sa ne mantuiesti pe noi,dar eu pacatosul,patimasul,nevrednicul si spurcatul imi dau mereu sufletul meu prin faptele mele cele rele si viclene,amare si de tot plansul zalog vrajmasului diavol,nesilindu-ma deloc sa scap de patimile ce imi robesc sufletul si -l tin legat de lucrurile trecatoare lumesti.
Doamne sunt pacatos si netrebnic, nu ma rog si nu ma straduiesc sa imi inalt sufletul meu cel negru si plin de pacate catre lumina Ta cereasca,binefacatoaresi mantuietoare
.Ajuta-ma Doamne, Dumnezeul meu pe mine pacatosul robul tau ca si eu sunt faptura si creatia Ta si stiu ca mila Ta este mai mare si mai multa decat rautatea sufletului meu,caci Doamne cine este vrednic a sta inaintea Ta si a Judecatii Tale drepte de nu vei da Tu mila ta? Doamne sufletul meu este acuma intristat,viata mea este acuma plina de necazuri si durere si toate sunt pe buna dreptate.Doamne strig catre Tine auzi-ma,vino degrab in ajutorul meu ca si eu sunt robul Tau,nu ma da uitarii si nu iti intoarce fata Ta de la mine cel cuprins de frica si deznadezde..Nu ma lasa Doamne in ghearele si mreaja vrajmasului diavol,caci de nu ma ajuti Tu pierdut si osandit sunt pe veci;stiu Doamne ca tu nu vrei moartea pacatosului ci sa se intoarca si sa fie viu.
Deci nadajduiesc Doamne si cred in Tine ca ma vei ajuta ,cred ca imi vei da putere sa trec peste patimile mele si sa Te slavesc in veci,pe buna dreptate pe Tatal Tau ceresc impreuna cu iubitul Sau Fiu Iisus Hristos,mantuitorul nostru si pe Sfantul Duh facatorul de viata acum si pururea si-n veci vecilor .Amin.

LENEA CA PACAT

Lene este denumită înclinația unei persoane căreia nu-i place, care nu dorește, nu vrea să muncească, căreia îi place să stea fără să muncească, precum și faptul de a se complăcea în inactivitate.Aceasta este definitia data de dictionarul explicativ dar,lenea este in biserica crestina considerata a fi unul dintre cele sapte pacate capitale.
Teologii  consideră că lenea aduce slăbirea puterilor sufletești și trupești, lipsa de cele trebuincioase vieții, îndemn la furt, pricină de ceartă și uitare de Dumnezeu.Lenea este și una din formele de manifestare pentru akedia, o patimă descrisă în literatura duhovnicească ca fiind, pe de o parte, o amorțire și vlăguire a sufletului și, pe de altă parte, o zăpăcire și neorânduială a tuturor puterilor sufletului care sunt de folos în viața duhovnicească.

Pacatele capitale sunt in numar de sapte : mandria, iubirea de arginti, desfranarea, pizma, lacomia, mania, lenea.Omul e facut de Cel Atotputernic pentru preamarirea lui Dumnezeu in tot timpul vietii lui pamantesti, prin faptele lui cele bune. Totusi, cand traieste, omul pacatuieste. Cade in mandrie, lacomie, iubire de bani, isi intineaza trupul in desfranare, uraste pe aproapele si pe Dumnezeu.
Omul se aprinde de  si cauta sa traiasca in nepasare de cele sfinte si lancezeste fara de lucru. Toate acestea sunt pacate iesite din inima omului. Aceasta ne adevereste insasi Sf. Evanghelie, cand spune : “pentru ca dinauntru, din inima oamenilor, ies cugetele cele rele, preadesfranarile, desfranarile, uciderile, furturile, lacomia, rautatea, viclesugul, netrebnicia, privirea zavistnica, hula, mandria, nebunia. Toate relele acestea ies dinauntru si spurca pe om” (Marcu VII, 21-23).
Evagriu Ponticul enumeră simptomele lenei spirituale. Sunt nouă la număr: 1) o frică exagerată de obstacolele pe care le poţi întâlni în cale; 2) aversiune faţă de tot ce cere efort; 3) neglijenţă în respectarea poruncilor, ordinelor, regulilor; 4) nestatornicie în bine, în respectarea hotărârilor luate; 5) incapacitate de a rezista tentaţiilor; 6) antipatie, aversiune faţă de cei care sunt zeloşi, aceştia devenind odioşi în ochii lor din cauza străduinţei lor şi a respectării disciplinei; 7) pierderea timpului preţios; 8) libertatea care se acordă simţurilor, curiozităţii, distracţiilor, plăcerii de a profita de toate; 9) neglijarea principalelor datorii ale propriei stări, uitarea scopului ultim al vieţii şi lipsa oricărei motivaţii religioase în tot ce faci.
Dar dacă aceste manifestări ale lenei spirituale pot fi descoperite la orice creştin, în general, sfântul Alfons de Liguori ne dă portretul exact al preotului lânced, mediocru, care se naşte întotdeauna din seminaristul lânced, mediocru. Lânced, adică nici rece, nici fierbinte, cum îl descrie sfântul Ioan în Apocalipsa. Un preot lânced nu este încă în mod vădit rece, fiindcă nu comite păcate de moarte cu ochii deschişi, dar, neglijând să tindă la o viaţă desăvârşită, aşa cum îl obligă starea sa, el nu-şi mai dă seama de păcatele veniale pe care le comite zilnic, fără nici un fel de scrupule. Minciuni, necumpătări în băutură şi mâncare, ocări, breviarul rău spus, Liturghia dată peste cap, critici, lipsă de control în vorbe, glume deplasate, iată fondul comportamentului său. Îşi risipeşte viaţa în mijlocul ocupaţiilor şi plăcerilor lumii. Nutreşte în inima sa dorinţe şi afecţiuni periculoase. Îl puteţi vedea plin de vanitate, sclavul respectului omenesc, plin de resentimente, preocupat de propria mărire, alergic la orice observaţie, fără meditaţie, fără modestie, fără pietate.
Cu alte cuvinte, o viaţă sterilă, pustie, inutilă, fără ideal, fără sens, fără demnitate, fără onoare. Exact cum o descrie apostolul Iuda: "Nişte nori fără apă mânaţi încolo şi încoace de vânturi, nişte pomi tomnatici fără rod, de două ori morţi, dezrădăcinaţi, nişte valuri înfuriate ale mării care îşi spumegă ruşinile lor, nişte stele rătăcitoare" (Iud 12,13).
Noi ne unim zilnic cu Cristos în sfânta Împărtăşanie. Prin hirotonirea preoţească devenim un alt Cristos, îl personificăm pe Cristos, îl facem prezent, îl facem vizibil pe Christos. Pe care Christos? Pe Cristos cel care din momentul învierii nu mai îmbătrâneşte, rămâne veşnic tânăr.


Un seminarist, un preot lânced, îmbătrânit sufleteşte, lipsit de elanul şi entuziasmul tinereţii, pune o mască de om bătrân pe faţa tânără a lui Cristos. Şi o mască de femeie bătrână pe faţa Bisericii care este veşnic tânără. Ascultaţi admirabilele cuvinte ale episcopului Bossuet: Noi îmbătrânim în fiecare zi când prima noastră fervoare se pierde, în loc să devenim mereu mai tineri, căci caracterul pe care îl purtăm în noi ne obligă să fim mereu membrele cele mai fervente ale trupului Bisericii care este mereu tânără şi care, pentru acest motiv, se oglindeşte în tinereţea sfintei Fecioare.

PACATUL MANIEI

Patima maniei porneste din puterea irascibila a sufletului si cuprinde toate manifestarile patologice ale agresivitatii. Puterea irascibila, asa cum am vazut, i-a fost data omului la crearea sa si face parte din insasi firea lui. Potrivit Proniei dumnezeiesti, ea era menita sa-l ajute pe om sa lupte impotriva ispitelor si a Ispititorului si ca sa se fereasca de pacat si de rautate. Asa se defineau, la origine, finalitatea ei fireasca si folosirea ei normala. Dar, asa cum am aratat, prin pacat omul i-a schimbat rostul firesc si, in loc de a utiliza aceasta putere a sufletului pentru a se impotrivi Celui Rau, el a indreptat-o contra aproapelui sau, folosindu-se de ea contrar naturii. Aceasta face din manie, sub toate formele ei, o patima si o boala a sufletului.

În Facerea, la capitolul 34, este o pricinã de mânie a fiilor lui Iacov: Dina, fiica lui Iacov si a Liei, a fost necinstitã de fiul fruntasului din cetatea Salem. Acest fapt a stârnit mânia fiilor lui Iacov, care au decis sã se rãzbune, desi tânãrul cu pricina o ceruse pe Dina de nevastã. Locul unde se asezase Iacov, nu departe de cetatea Salem, era foarte convenabil pentru familia lui din toate punctele de vedere. Dar fiii sãi s-au aprins de mânie si de dorinta de rãzbunare. Când tânãrul din Salem a cerut mâna Dinei, fratii acesteia i-au spus cu viclenie cã ar fi o rusine pentru ei sã-si mãrite sora dupã niste netãiati împrejur si au cerut ca toti cei de parte bãrbãteascã din cetate sã se taie împrejur, ceea ce mai marele cetãtii a acceptat. Dupã douã zile, când toti cei de parte bãrbãteascã din cetate erau suferinzi, fiii lui Iacov au intrat noaptea în cetate, cu servitorii lor, tãind cu sabia pe logodnic, pe tatãl acestuia si pe toti bãrbatii. Apoi au jefuit cetatea de toate averile, ducând în robie pe femei si pe copii. Astfel, sub impulsul mâniei, ei au folosit legãmântul sacru al lui Avraam cu Dumnezeu (tãierea împrejur) ca o pe viclenie prin care sã-si împlineascã rãzbunarea. Când Iacov a aflat, a spus fiilor sãi: “Mare tulburare mi-ati adus, fãcându-mã urât în fata tuturor locuitorilor tãrii acesteia, înaintea Canaaneilor si a Ferezeilor...” (Facerea 34, 30). si a trebuit Iacov sã plece din locul acela plãcut lui, cu toti ai sãi si cu toate averile, din cauza mâniei necontrolate a fiilor sãi, lãsând în urmã o cetate jefuitã si însângeratã, urmãrit de ura si de mânia locuitorilor acelui tinut.  
Aceastã interventie a diavolului în aprinderea mâniei în fiii lui Iacov si, ca urmare, în locuitorii tinutului, era spre împlinirea drumului cãtre pãmântul fãgãduit. Sensul acestei istorii este cã tot ce se întâmplã este în cadrul vointei lui Dumnezeu, prin care El ne comunicã ceva sau ne mânã spre ceva pe care trebuie sã-l îndeplinim, dar aceasta nu înseamnã cã pãcatul mâniei devine mai putin grav sau rãmâne nepedepsit.
Crestinul însã nu trebuie sã se mânie. El stie cã Dumnezeu vegheazã asupra lui si cã nici un fir din pãrul sãu nu cade fãrã stirea Domnului. În relatia cu semenii, el trebuie sã-si tempereze mânia, pentru cã Mântuitorul nu S-a mâniat asupra celor care Îl batjocoreau si L-au rãstignit. Ne vom mânia noi asupra semenului nostru stiind cã el este chipul lui Dumnezeu? Oare vom rosti noi împotriva lui cuvinte de mânie, dacã ne-a fãcut ceva, stiind bine cã asemenea i-am fãcut si noi lui sau altuia, ba înca si mai rãu?     
Omul de astãzi trãieste sub o presiune atât de apãsãtoare încât nervii lui sunt întinsi la maximum si orice pricinã ivitã, fie ea si neînsemnatã, trezeste în noi mânia. O pricinã de mânie o constituie copilul care nu ne ascultã, sau sotul ori sotia care ne contrazice; pânã si soferul care ne taie calea cu masina lui, sau numai ni se pare nouã cs ne-a tãiat-o, ne dã o pricinã de aprindere a mâniei! Chiar dacã, printr-o anume stãpânire de sine, mânia noastrã nu se exprimã în afarã, sau nu este auzitã de cel ce ne-a “provocat-o”, ea tot constituie un pãcat, pentru cã ne stricã sufletul si inima. Este o actiune împotriva noastrã însine, sub ispitirea diavolului mâniei.

PACATUL MANDRIEI

Mândria este primul din cele sapte păcate capitale, după cum smerenia este cea mai mare virtute. Însă atât de complex, de ambiguu, de perfid si viclean, de nociv si distrugător este acest păcat, încât până si marii sfinti au fost ispititi de el. Nu este om pe fata pământului care să nu fie ispitit de acest diavol; de la copilul cel mai mic, până la omul cel mai în vârstă, de la cel mai simplu om, până la ce mai învătat. Păcatul mândriei este auto-supra-dimensionarea persoanei noastre. Suntem mândri si facem acest păcat al mândriei atunci când: ne atribnim unele merite sau daruri care de fapt nu sunt ale noastre, când ne lăudăm în fata oamenilor pentru ce am făcut, fâră să gândim că Dumnezeu ne-a învrednicit să le facem, când ne supărăm pe oricine si din orice motiv, când ne facem publicitate pentru orice faptă bună, pe care poate nici n-am facut-o, când ignorăm si râdem atât pe bună dreptate, cât si pe nedrept de cineva, când invidiem si urâm pe cineva care este mai bun decât noi, când vorbim pe cineva de rău indiferent dacă este adevărat sau nu, când ne îmbrăcăm în diferite haine tentante pentru a place oamenilor sau pentru a fi în centrul atentiei, când spunem aproapelui faptele bune pe care le-am facut etc. Reversul acestui păcat este virtutea smereniei.
Din acest păcat se nasc toate celelalte. Toată viata trebuie să luptăm împotriva acestui păcat si sa fim constienti că-i putem cădea pradă în orice moment al vietii. Numai întelepciunea ne poate ajuta să discernem acest păcat, să sesizăm aparitia lui în mintea noastră. Trebuie luptat din fragedă tinerete împotriva acestui mare microb, până nu produce "boli cronice" de netămăduit. Foarte putini medici pot vindeca asemenea boli.
Mândria este mama viciilor, din pricina cãreia si diavolul s-a fãcut diavol, nefiind astfel mai înainte (Sf. Isaac Sirul).
Toate pãcatele sunt urâte înaintea lui Dumnezeu, dar cel mai urâcios pãcat este mândria (Sf. Antonie cel Mare).
Mândria este lipsa cunoasterii lui Dumnezeu (Sf. Maxim Mãrturisitorul).
Mândria este primul pui al diavolului (Avva Evagrie Ponticul).
Doboarã-ti gândul înãltãrii mintii înainte de a te doborî el pe tine (Sf. Efrem Sirul).
Mândria este iubirea de sine pânã la dispretuirea lui Dumnezeu, smerenia este iubirea lui Dumnezeu pânã la dispretuirea de sine (Fericitul Augustin).
Este mai bunã înfrângerea cu smerenie, decât biruinta cu mândrie (Patericul).
Dacã va începe sã te stãpâneascã mândria, adu-ti aminte cum din cauza ei pier toate roadele virtutii si ea va fugi de la tine (Avva Isaac Pustnicul).
Mândria nu-i un semn al belsugului în virtute, cãci, precum multe fructe înclinã crengile pomului la pãmânt, tot asa prisosul virtutii creeazã un sentiment smerit (Sf. Nil Ascetul).
Nu te ridica la înãltime, ca sã nu cazi în adâncime (Sf. Grigorie Teologul).
Mândria este defãimare de Dumnezeu, iar trufia este defãimare de oameni (Sf. Teofilact).
Mândria este întâia nãscutã a mortii. Ea a omorât pe îngeri în cer si pe Adam pe pãmânt (Sf. Grigorie Dialogul).
Slava desartã este alungatã de lucrarea în ascuns, iar mândria de vointa de a pune pe seama lui Dumnezeu toate isprãvile (Sf. Maxim Mãrturisitorul).
Când cazi, suspinã, iar când sporesti, nu te îngâmfa (Sf. Nil Sinaitul).
Pe cel smerit multi îl iubesc, iar pe cel mândru si înfumurat îl urãsc si oamenii care au acelasi duh de mândrie (Avva Iacov).
Sã gresesti si sã gândesti multe despre tine este mai rãu decât pãcatul însusi (Sf. Ioan Hrisostom).
Cel ce zideste pe propria sa putere cade, precum cade si se prãvãleste la pãmânt cel ce calcã pe pânzã de pãianjen (Sf. Nil Ascetul).
Multi au dezbrãcat toate hainele de piele. Dar pe cea de pe urmã, cea a slavei desarte, numai cei ce au dispretuit-o pe maica ei, adicã dorinta de a-si plãcea lor (Avva Ilie Ecdicul).
Trufia produce o cugetare confuzã, întrucât ea constã în douã nestiinte: a ajutorului lui Dumnezeu si a neputintei proprii (Sf. Isaac Sirul).
Cel ce se mândreste cu darurile naturale, adicã cu mintea ascutitã, cu usurinta priceperii, cu iuteala judecãtii si cu alte capacitãti cãpãtate fãrã muncã, acela nu va primi niciodatã bunãtãtile supranaturale. Cãci cel ce este necredincios în cele putine va fi necredincios si plin de slavã desartã si în cele multe (Sf. Ioan Scãrarul).
Strãlucirea fulgerului aratã de mai înainte bubuitura tunetului, iar slava desartã, prin aparitia ei, vesteste mândria (Sf. Nil Sinaitul).
Mare este înãltimea smeritei cugetãri; adâncã este prãpastia înaltei cugetãri si de aceea vã sfãtuiesc sã o iubiti pe prima, sã nu cãdeti în cea de-a doua (Avva Isidor).
Trei gropi ne sapã nouã demonii: întâi dau lupta împotriva noastrã pentru a ne opri de a face binele; al doilea, dacã nu reusesc, cautã sã ne abatã si sã fãptuim binele fãrã Dumnezeu; dacã nici asa nu reusesc, întrebuinteazã a treia groapã: ne laudã pentru binele fãptuit, ca sã ne umflãm de mândrie (Sf. Ioan Scãrarul).
Dupã cum cineva nu nimiceste numai un mãdular al trupului, ci întreg trupul, asa si mândria nu stricã numai o parte a sufletului, ci întreg sufletul (Sf. Casian Romanul).

Despre beţie, în scrierile Sfinţilor Părinţi

În general, beţia reprezintă o stare de spirit alterată, care se poate dobândi prin diferite mijloace. Alcoolul este doar una dintre multele cauze care pot produce râvnita senzaţie de beatitudine. Altfel spus, starea de beţie poate fi obţinută fără a consuma alcool.

În limbajul uzual există expresii de genul: "îmbătat de glorie", "îmbătat de sine". Sfânta Scriptură vorbeşte explicit despre această posibilitate: "Vai de cei ce se îmbată, dar nu de vin!" (Is. 29, 9) Şi Sfinţii Părinţi admit posibilitatea experimentării unor stări sufleteşti care sunt asemănătoare cu starea în care se află omul beat de alcool, fără a consuma alcool. Sf. Vasile cel Mare, ca un fin cunoscător al profunzimilor şi subţirimilor sufletului omenesc, exprimă aceasta într-un mod cât se poate de clar: "Mânia este o beţie a sufletului; îl face pe om fără de judecată, ca şi vinul. Tristeţea este, şi ea, o beţie, că tulbură mintea. Frica, când ia naştere fără motiv, este o altă beţie. (…) Şi, ca să spun pe scurt, fiecare din stările sufleteşti care tulbură mintea poate să fie numită, pe bună dreptate, beţie".
În continuare, dezvoltând această idee, Sf. Vasile cel Mare arată ce asemănări izbitoare există între beţia pricinuită de alcool şi diverse stări sufleteşti exaltate, de exemplu, stările de mânie: "Gândeşte-te la omul mânios, cât de beat este de patimă! Nu mai este stăpân pe el însuşi; nu se mai cunoaşte pe el şi nici nu cunoaşte pe cei de faţă; ca într-o luptă de noapte, pune mâna pe tot ce apucă, se năpusteşte asupra tuturor, spune ce-i vine la gură; nu poate fi oprit; înjură, loveşte, ameninţă, se jură, strigă, plesneşte. Fugi de această beţie, dar nu primi nici beţia pricinuită de vin".

Beţia nealcoolică este mai dăunătoare decât cea provocată de alcool
Observăm, deci, că alcoolul este privit de Sf. Vasile ca o substanţă materială care are asupra spiritului omenesc acelaşi efect pe care îl au şi alte diferite cauze de natură pur spirituală. Alcoolul, deşi este o substanţă materială, are un efect imediat în plan psihic şi spiritual, "concurând", astfel, cu celelalte cauze nemateriale: mânia, tristeţea, frica. Aşadar, el este doar unul dintre diversele cauze care conduc la obţinerea unei stări sufleteşti modificate, numită beţie.
Aceeaşi idee o regăsim şi la Sf. Ioan Gură de Aur, cu precizarea că beţia nealcoolică este mai dăunătoare decât cea provocată de alcool: "Este, acum, vremea să vă îndemn să vă întoarceţi nu numai de la obişnuita beţie, ci şi de la cea fără vin, căci aceasta este mult mai cumplită. Şi să nu vă mire ceea ce spun! Căci există şi beţie fără vin. Iar că există o astfel de beţie, ascultă-l pe proorocul, care zice: "Vai de cei ce se îmbată, însă nu cu vin" (Is. 29, 9). Ce fel de beţie este aceasta, fără vin? Multă şi felurită! Căci şi mânia provoacă beţie, şi slava deşartă, şi ieşirea din minţi, şi fiecare din pierzătoarele patimi ce se nasc în noi, fiindcă produc în noi o oarecare beţie şi suficienţă şi ne întunecă gândul. Căci nimic altceva nu este beţia decât împrăştierea puterilor fireşti, şi rătăcirea gândurilor, şi pierderea înţelepciunii.(…) Iar slava deşartă şi ieşirea din minţi este altă beţie, mult mai cumplită decât beţia obişnuită. Căci cel robit de aceste patimi îşi pierde puterea de judecată asupra realităţii şi nu este mai întreg la minte decât nebunii".

"Beţia, un refugiu facil, subtil şi programabil într-o stare de euforie"
Se pare că expresii de genul "beţia patimilor", "beţie fără alcool" erau destul de folosite de Sf. Părinţi, şi nu doar ca figuri de stil, cu care să-şi împodobească cuvântările şi scrierile lor. "Beţia fără alcool" era privită ca o realitate diferită de beţia alcoolică, dar asemănătoare prin manifestările lor. Astfel, găsim referire la beţia fără alcool la mulţi Sfinţi Părinţi şi nu doar la cei mai faimoşi dintre cuvântători. Spre exemplu, Sfântul Antioh, în cuvântul său despre mânie, zice: "Este foarte bine a se sili omul ca să-şi înfrâneze patima mâniei, să-şi sfărâme iuţimea sufletească, cu îndelunga răbdare şi cu blândeţea, cu rugăciunea şi cu smerenia. Că demonul mult împinge spre mânie pe cel ce voieşte să se mântuiască. Că ostenelile ce le adună omul prin post şi prin rugăciune, prin priveghere sau prin slujbe apoi într-un ceas şi le pierde, diavolul mâniei luând roada ostenelilor celor de mulţi ani. Şi, iată omul beat fără de vin!".
Astfel, starea de beţie, indiferent de natura cauzei sale, ni se prezintă ademenitor, ca o alternativă aparent rezonabilă, deşi subiectivă, la realitatea obiectivă, de multe ori monotonă şi nesatisfăcătoare, în care trăim. Mulţi dintre cei care apelează la substanţele care modifică starea de conştienţă fac aceasta din dorinţa de a face viaţa "puţin mai incitantă". În lipsa unei experienţe spirituale autentice, starea de normalitate, altfel spus, viaţa de zi cu zi, poate fi plictisitoare, banală. Într-adevăr, lumea aceasta nu ne poate satisface deplin, întrucât nu acesta a fost scopul pentru care a fost creată. Beţia apare atunci ca un refugiu facil, subtil şi programabil într-o stare de euforie sau ca o eliberare temporară de eul propriu, apăsător şi, de multe ori, acuzator. Privită din această perspectivă, beţia mai poate fi înţeleasă şi ca o suspendare voită şi "conştientă" a conştiinţei sau o cenzurare a ei, parţială sau totală, şi înlocuirea mustrărilor acesteia cu o euforie nemeritată!

"Schimbarea conştientă a realităţii obiective este o boală a spiritului uman"
Însă, o persoană care poate comuta, poate naviga între două (sau mai multe) realităţi este o persoană la fel de bolnavă ca un alcoolic, chiar dacă nu bea alcool. Schimbarea conştientă a realităţii obiective cu o altă realitate, subiectivă, fabricată la comandă, este o boală a spiritului uman în general, nu doar a alcoolicului. De exemplu, cel care minte, îşi creează propria sa realitate, diferită de a celorlalţi, savurând egoist faptul de a şti lucruri pe care alţii nu le ştiu. Este precum câinele care se retrage în cuşcă pentru a-şi linge, salivând, osul. Un mitoman adevărat minte de plăcere, nu din interes. De altfel, orice om cuprins de o patimă este închis între nişte orizonturi care se îngustează mereu, unde se simte vinovat şi singur, în egoismul atotcuprinzător şi auto-distrugător.

"În accepţiunea Sfinţilor Părinţi, beţia este orice ieşire din sinele propriu"
Concluzionând, putem spune că o persoană care se îmbată (cu sau fără alcool/droguri) este o persoană care tânjeşte în mod cert după o altă realitate decât cea palpabilă. Este, de fapt, neliniştea şi dorul nedefinit şi neostoit după împărăţia lui Dumnezeu. În accepţiunea Sf. Părinţi, beţia este orice ieşire din sinele propriu. Ieşirea din sine este împotriva firii atunci când este cauzată de păcat şi de egoism. Dar există şi o ieşire în sine, atunci când sufletul curat Îl întâlneşte pe Dumnezeu. În acest caz, ieşirea în sine este una conform firii, căci firea noastră a fost creată ca să se poată împărtăşi de Dumnezeu, mai presus de puterile ei, prin har. Pentru a ajunge la extaz, e necesară mai întâi o intrare în sine, o regăsire a eului pierdut. Părintele profesor Gheorghe Popa afirma: "Omul ieşit din Paradis este exterior lui însuşi. El îşi caută sinele ontologic în afară, în multiplicitatea creaţiei". De altfel, Însuşi Domnul ne învaţă, prin exemplul fiului risipitor: "Dar venindu-şi în sine a zis…" (Lc. 15, 17). Aşadar, înainte de a se întâlni cu Tatăl, fiul cel înstrăinat a trebuit să se întâlnească mai întâi cu sine însuşi. Numai după aceasta a putut avea loc ospăţul credinţei. (pr. Iulian NEGRU, coordonatorul Programului Naţional Antidrog al Patriarhiei Române)

IMBUIBAREA PANTECELUI

Frati si surori crestine,iata a trecut si aceasta sfanta si luminata sarbatoare a crestinatatii si anume Sfintele Pasti,cu bune cu rele dupa masura credintei noastre.
Nu de multe ori majoritatea cauta ca in saptamana premergatoare Sfintelor Pasti si anume in Saptamana Mare,fiecare cauta sa se pregateasca sa intampine Sfanta si Marea Inviere  a Domnului Iisus Hristos.De exemplu, majoritatea din pacate,se straduiesc si se zbat ca sa pregateasca multe si felurite feluri de mancare si bautura,de parca Pastele ar fi ca o sarbatoare a mancarii si bauturii uitand esentialul si anume ca trebuie mai intai sa ne pregatim si sa patimim,sa ne ingropam si sa fim alaturi de Iisus Hristos Mantuitorul nostru.Sa participam la Deniile si la slujbele bisericii,sa ne spovedim si sa ne impartasim cu Trupul si Sangele Domnului Iisus Hristos.
Lăcomia pântecelui constă în dorinţa de a mânca de dragul plăcerii, folosirea fără înfrânare, fără disciplină şi discernământ a funcţiei nutritive.
Această patimă nu priveşte hrana în sine ci constă în felul greşit în care omul se foloseşte de ea. A mânca şi a bea este o funcţie umană vitală, nu e un păcat în sine, dar devine păcat prin îmbuibare, atunci când omul pune dorinţa de hrană şi plăcerea de a o consuma înaintea doririi lui Dumnezeu. Predându-se acestei plăceri trupeşti omul se lipseşte de desfătarea de cele duhovniceşti. Aşadar nu în a mânca stă patima ci în starea sufletească a omului şi în scopul pentru care o face. Lăcomia pântecelui este o patimă trupească cu implicaţii sufleteşti.Ea  priveşte cantitatea mâncării: plăcerea de a mânca mult, peste nevoile reale ale trupului (plăcerea pântecelui);
- priveşte calitatea mâncării: căutarea mâncărurilor alese, rafinate (plăcerea gurii, a gustului);
- beţia.
Lăcomia pântecelui deschide poarta multor păcate. „Trupul îngreunat de mulţimea mâncărilor face mintea molâie şi leneşă” (Sf. Diadoh al Foticeii), ducând la trândăvie şi negrijă, o mulţime de gânduri pătimaşe iscându-se în suflet (Sf Ioan Scărarul). De aceea părinţii o privesc ca pe „maica tuturor patimilor” afirmând că „mâncarea multă dărâmă virtuţile” (Sfântul Ioan Casian).

TERAPIA LĂCOMIEI

Înfrânarea: “mâncăm ca să trăim, nu trăim să mâncăm”
- respectarea unei rânduieli a mesei,
- să nu se mănânce până la saturare: când te ridici de la masă să simţi că mai poţi mânca (cantitatea de mâncare variază),
- să nu mănânci doar pentru plăcerea de a mânca,
- rugăciunea înainte şi după masă,
- mâncare simplă,
- respectarea posturilor Bisericii.
“Dacă lacomul atunci când e vorba de post se umple de frică la întâlnirea cu el şi caută să nu stea la masă împreună cu el, cel care încearcă să se înfrâneze, pe măsura împlinirii postului simte mireasma foarte dulce a acestuia, iar întâlnirea cu postul şi înfrânarea îi veselesc inima”( Sf. Isaac Sirul).

Recomandările părinţilor privind postul şi înfrânarea se întâlnesc cu descoperirile medicinei dovedind faptul că e potrivit firii omului să fie înfrânat şi nu lacom. În general asceţii au trăit mult (dacă nu au făcut excese) – dar nu postind pentru sănătate ci pentru Dumnezeu.
În legătură cu postul şi înfrânarea părinţii ne recomandă:
- Avva Pimen: “Ne-am făcut omorâtori de patimi nu de trupuri”.
- Sfântul Antonie: “Sunt unii care şi-au topit trupurile lor cu nevoinţă şi pentru că nu au avut dreapta socoteală departe de Dumnezeu s-au făcut.
- Sfântul Siluan: “Trebuie să mâncăm atâta cât după primirea hranei să nu se întrerupă rugăciunea şi sentimentul prezenţei lui Dumnezeu”.

PACATUL PRECURVIEI

Păcatul precurviei este infidelitatea conjugală. Adică după ce s-a căsătorit cineva si greseste cu altă persoană face păcatul precurviei. Deci păcatul curviei îl face cel necăsătorit, iar păcatul precurviei îl face cel care s-a cununat. Păcatul precurviei este mult mai greu decât al curviei deoarece atunci când cineva se căsătoreste depune jurământ înaintea lui Dumnezeu că va păstra fidelitatea conjugală până în mormânt, adică nu va însela sotia niciodată sau sotia nu-l va însela pe sot niciodată. În momentul când unul din soti cade în acest păcat de infidelitate, cade în păcatul precurviei. Păcatul curviei se pedepseste cu 7 ani oprire de la împărtăsanie, iar cel al precurviei cu 15 ani, deci dublu. Din cauza acestui păcat al precurviei se întâmplă toate relele în familie.

Când sotul, spre exemplu, a căzut în păcat cu altă femeie, s-a spurcat, cu alte cuvinte cu ea, după aceea se îm preună cu femeia lui, o spurcă si pe femeia lui si implicit spurcă toată casa. Această spurcăciune înseamna introducerea diavolilor în casa sa. Dacă este constient de acest fapt grav, părăseste păcatul, nu îl mai face, se spovedeste, face canonul rânduit de preot si se căieste din toată inima lui. Atunci Dumnezeu îl poate ierta si nu se mai răsfrânge asupra familiei sale. Însă dacă acea persoană nu încearcă să părăsească păcatul, nu se spovedeste sau, mai grav, nici nu ia în seamă gravitatea acestui păcat si continuă să-l facă, urmările catastrofale în familie sunt inevitabile. O dată ce bărbatul se împreună cu acea femeie străină se produce o legătură ilegală ce afectează legătura lui legală cu sotia sa. Iubirea nu poate fi manifestată la două persoane în acelasi grad. Cu siguranta iubirea de sotie se diminuează si trece pe locul secundar; dacă se continuă asa poate să se stingă defînitiv dragostea sotului fată de sotie. De aici încolo apar marile probleme. Apar certurile, apare gelozia, apar invidia, ura, bătăile, iar dacă se continuă mai mult timp se ajunge până la despărtire.Iată ce poate face precurvia!

O,OM de Sf. Ioan Iacob de la Neamt(Hozevitul)

O,om, ce mari răspunderi ai

de tot ce faci pe lume,

de tot ce spui în scris sau grai,

de pilda ce la alţii dai,

căci ea,mereu,spre iad sau rai

pe mulţi o să îndrume.

Ce grijă trebuie să pui
în viaţa ta toată,
căci gândul care-l scrii sau spui
s-a dus…în veci nu-l mai aduni,
şi vei culege roada lui
ori mort ,ori viu ,odată.

Ai spus o vorbă,vorba ta,
mergând din gură-n gură,
va-nveseli sau va-ntrista,
va curăţi sau va întina,
rodind sămânţa pusă-n ea
de dragoste sau ură.

Scrii un cuvânt…cuvântul scris
e-un leac sau o otravă,
tu vei muri,dar tot ce-ai scris
rămâne-n urmă drum deschis
spre moarte sau spre paradis,
spre ocară sau slavă.

Ai spus un cântec,versul său,
rămâne după tine
îndemn spre bine sau spre rău,
spre curăţie sau desfrâu,
lăsând în inimi rodul său
de har sau de ruşine.

Arăţi o cale,calea ta
în urma ta nu piere,
e cale bună sau e rea,
va prăbuşi sau va-nălţa,
vor merge suflete pe ea
spre cer sau spre durere.

Trăieşti o viaţă…viaţa ta
e una,numai una,
oricum ar fi tu nu uita
cum ţi-o trăieşti vei câştiga
ori fericire pe vecie
ori chin pe totdeauna.
O,om!ce mari răspunderi ai,
tu vei pleca din lume,
dar ce ai spus prin scris sau grai
sau laşi prin pilda care-o dai
pe mulţi,spre iad sau rai
mereu o să-i îndrume.

Deci nu uita!..Fi credincios
cu grijă şi cu teamă
să laşi în urmă luminos,
un semn,un gând,un drum frumos,
căci pentru toate neîndoios,
odată vei da seamă.