Patima maniei porneste din puterea irascibila a sufletului si cuprinde toate manifestarile patologice ale agresivitatii. Puterea irascibila, asa cum am vazut, i-a fost data omului la crearea sa si face parte din insasi firea lui. Potrivit Proniei dumnezeiesti, ea era menita sa-l ajute pe om sa lupte impotriva ispitelor si a Ispititorului si ca sa se fereasca de pacat si de rautate. Asa se defineau, la origine, finalitatea ei fireasca si folosirea ei normala. Dar, asa cum am aratat, prin pacat omul i-a schimbat rostul firesc si, in loc de a utiliza aceasta putere a sufletului pentru a se impotrivi Celui Rau, el a indreptat-o contra aproapelui sau, folosindu-se de ea contrar naturii. Aceasta face din manie, sub toate formele ei, o patima si o boala a sufletului.
În Facerea, la capitolul 34, este o pricinã de mânie a fiilor lui Iacov: Dina, fiica lui Iacov si a Liei, a fost necinstitã de fiul fruntasului din cetatea Salem. Acest fapt a stârnit mânia fiilor lui Iacov, care au decis sã se rãzbune, desi tânãrul cu pricina o ceruse pe Dina de nevastã. Locul unde se asezase Iacov, nu departe de cetatea Salem, era foarte convenabil pentru familia lui din toate punctele de vedere. Dar fiii sãi s-au aprins de mânie si de dorinta de rãzbunare. Când tânãrul din Salem a cerut mâna Dinei, fratii acesteia i-au spus cu viclenie cã ar fi o rusine pentru ei sã-si mãrite sora dupã niste netãiati împrejur si au cerut ca toti cei de parte bãrbãteascã din cetate sã se taie împrejur, ceea ce mai marele cetãtii a acceptat. Dupã douã zile, când toti cei de parte bãrbãteascã din cetate erau suferinzi, fiii lui Iacov au intrat noaptea în cetate, cu servitorii lor, tãind cu sabia pe logodnic, pe tatãl acestuia si pe toti bãrbatii. Apoi au jefuit cetatea de toate averile, ducând în robie pe femei si pe copii. Astfel, sub impulsul mâniei, ei au folosit legãmântul sacru al lui Avraam cu Dumnezeu (tãierea împrejur) ca o pe viclenie prin care sã-si împlineascã rãzbunarea. Când Iacov a aflat, a spus fiilor sãi: “Mare tulburare mi-ati adus, fãcându-mã urât în fata tuturor locuitorilor tãrii acesteia, înaintea Canaaneilor si a Ferezeilor...” (Facerea 34, 30). si a trebuit Iacov sã plece din locul acela plãcut lui, cu toti ai sãi si cu toate averile, din cauza mâniei necontrolate a fiilor sãi, lãsând în urmã o cetate jefuitã si însângeratã, urmãrit de ura si de mânia locuitorilor acelui tinut.
Aceastã interventie a diavolului în aprinderea mâniei în fiii lui Iacov si, ca urmare, în locuitorii tinutului, era spre împlinirea drumului cãtre pãmântul fãgãduit. Sensul acestei istorii este cã tot ce se întâmplã este în cadrul vointei lui Dumnezeu, prin care El ne comunicã ceva sau ne mânã spre ceva pe care trebuie sã-l îndeplinim, dar aceasta nu înseamnã cã pãcatul mâniei devine mai putin grav sau rãmâne nepedepsit.
Crestinul însã nu trebuie sã se mânie. El stie cã Dumnezeu vegheazã asupra lui si cã nici un fir din pãrul sãu nu cade fãrã stirea Domnului. În relatia cu semenii, el trebuie sã-si tempereze mânia, pentru cã Mântuitorul nu S-a mâniat asupra celor care Îl batjocoreau si L-au rãstignit. Ne vom mânia noi asupra semenului nostru stiind cã el este chipul lui Dumnezeu? Oare vom rosti noi împotriva lui cuvinte de mânie, dacã ne-a fãcut ceva, stiind bine cã asemenea i-am fãcut si noi lui sau altuia, ba înca si mai rãu?
Omul de astãzi trãieste sub o presiune atât de apãsãtoare încât nervii lui sunt întinsi la maximum si orice pricinã ivitã, fie ea si neînsemnatã, trezeste în noi mânia. O pricinã de mânie o constituie copilul care nu ne ascultã, sau sotul ori sotia care ne contrazice; pânã si soferul care ne taie calea cu masina lui, sau numai ni se pare nouã cs ne-a tãiat-o, ne dã o pricinã de aprindere a mâniei! Chiar dacã, printr-o anume stãpânire de sine, mânia noastrã nu se exprimã în afarã, sau nu este auzitã de cel ce ne-a “provocat-o”, ea tot constituie un pãcat, pentru cã ne stricã sufletul si inima. Este o actiune împotriva noastrã însine, sub ispitirea diavolului mâniei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu