MEDITATIA ORIENTALA INVADEAZA CRESTINISMUL

 Ca răspuns la posibilitatea "dialogului" între Crestinismul Ortodox si diferitele religii necrestine, cititorilor li s-au prezentat mărturiile a trei crestini ortodocsi, care, pe baza învătăturii ortodoxe de credintă si a propriei lor experiente, confirmă ceea ce Biserica Ortodoxă a mărturisit întotdeauna: că ortodocsii crestini nu au nicidecum "acelasi Dumnezeu", ca si asa-zisele religii monoteiste, care nu recunosc Sfânta Treime; că dumnezeii păgânilor sunt de fapt idoli; si că experientele pe care le procură acesti "dumnezei", cu puterile lor, sunt de natură satanică. Această învătătură nu se contrazice deloc cu cuvântul Sfântului Apostol Petru, care spune că Dumnezeu nu este părtinitor. Ci, în orice neam, cel ce se teme de El si face dreptate este primit de El (Fapte 10,34-35). Sau al Sfântului Apostol Pavel, care zice: Dumnezeu, în veacurile trecute, a lăsat ca toate neamurile să meargă în căile lor. Desi El nu S-a lăsat pe Sine nemărturisit, făcându-vă bine, dându-vă din cer ploi si timpuri roditoare, umplând de hrană, si de bucurie inimile voastre (Fapte 14,16-17). Dar cei care trăiesc în robia lui Satan, stăpânitorul lumii acesteia, în întunericul lipsit de lumina Evangheliei lui Hristos, vor fi judecati de glasul propriei lor constiinte, pe care Dumnezeu le-a lăsat-o tuturor, indiferent de robia în care se află. Dar pentru crestinul, căruia i s-a dăruit dumnezeiasca descoperire de sus si care este vrednic de numele de crestin, nu este posibil vreun "dialog" în afara credintei sale sfinte. Să ascultăm deci, cuvântul Apostolului Pavel, care zice: Nu vă înjugati la jug străin cu cei necredinciosi, căci ce însotire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăsire are lumina cu întunericul? Si ce învoire este între Hristos si Veliar? Sau ce parte are un credincios cu un necredincios? Sau ce întelegere este între templul lui Dumnezeu si idoli? Căci noi suntem templu al Dumnezeului Celui viu, precum Dumnezeu. a zis: "Voi locui în ei si voi umbla si voi fi Dumnezeul lor si ei vor fi poporul Meu". De aceea: ,,Iesiti din mijlocul lor si vă osebiti" , zice Domnul (II Cor. 6,14-17). Chemarea crestinilor este mai curând aceea de a aduce ei lumina Crestinismului ortodox la popoarele păgâne, asa cum a făcut odinioară si Sfântul Apostol Petru cu casa temătoare de Dumnezeu a sutasului Cornelie (Fapte 10, 34-48), ca astfel să părăsească si ei întunericul necredintei si să se unească cu turma Bisericii lui Hristos, la care si ei sunt chemati. Toate acestea le sunt clare si evidente crestinilor ortodocsi, care sunt constienti de adevărul descoperirii dumnezeiesti si fii credinciosi ai Bisericii lui Hristos. Dar multi dintre cei care se consideră crestini, nu-si dau seama de diferenta radicală si ireductibilă dintre Crestinism si toate celelalte religii păgâne. Si chiar cei care îsi dau seama de această diferentă, nu au discernământul duhovnicesc de a deosebi între diferitele "experiente spirituale", discernământ despre care se vorbeste în scrierile ortodoxe patristice si în Vietile Sfintilor - numit acolo "dreaptă socoteală" -, pe care Sfânta Biserică Ortodoxă l-a avut si îl are de aproape 2000 de ani. In absenta acestei constiinte si a acestui discernământ, prezenta din ce în ce mai intensificată a religiilor orientale în mijlocul maselor occidentale si, de asemenea, est europene (n.tr.), seamănă confuzie si în mintile multora ce îsi zic crestini. Cazul lui Thomas Merton este izbitor! Convertit sincer la catolicism si devenit apoi călugăr catolic - în urmă cu aproape patruzeci de ani (1940), cu mult înainte de inovatiile radicale ale Conciliului Vatican II -, el si-a sfârsit zilele, proclamând egalitatea dintre experientele crestine si cele ale budismului Zen si ale altor religii păgâne. Ceva "a pătruns în atmosferă" cam în ultimii douăzeci de ani, care a erodat si ultimile rămăsite ale unei mentalităti crestine sănătoase, rămase în Bisericile Protestantă si Catolică. Acest ceva atacă acum si adevărata Biserică, adică Sfânta Ortodoxie. "Dialogul cu religiile necrestine" este mai curând rezultatul decât cauza aparitiei acestui nou "duh". În capitolul ce urmează vom examina câteva din aceste miscări religioase orientale care au avut o influentă covârsitoare asupra Vestului prin anii 1970, oprindu-ne cu deosebire asupra încercărilor de dezvoltare a unui sincretism între crestinism si religiile orientale care s-a manifestat mai ales în zona "experientelor spirituale". În cadrul acestor încercări s-a mers până la îndrăzneala de a afirma că traditiile filocalice ale Ortodoxiei îsi au, de fapt, originea în Extremul Orient si că de acolo ne vine si rugăciunea lui Iisus si contemplatia mistică ortodoxă! După ce vom fi lămurit statutul unor astfel de afirmatii, vom putea să arătăm clar ce diferentă, ca de la cer 'la pământ, există între "experientele spirituale" crestine si cele necrestine, cât si extremul pericol care se ascunde în filosofia religioasă, care stă la baza acestui sincretism mincinos. Oricine întelege natura înselăciunii diavolesti sau a falsei experiente duhovnicesti (vezi mai jos capitolul despre "Înselăciunea diavolească") si va identifica în descrierea acestei mostre de "Yoga crestină" tocmai trăsăturile persoanei, care, din punct de vedere spiritual, rătăceste, fie în directia religiilor păgâne, fie în cea a experientelor "crestine" sectare. În amândouă aceste directii avem de-a face cu aceeasi "deschidere" si cu aceeasi dorintă de a fi "cuprins" sau "apucat" de un "duh"; aceeasi căutare, nu de Dumnezeu, ci de "consolări spirituale", aceeasi auto-intoxicare care este luată drept "stare de gratie"; aceeasi usurintă de necrezut cu care oricine devine deodată "contemplativ" si "mistic"; aceleasi "revelatii mistice" si stări pseudo-spirituale. Acestea sunt trăsăturile distinctive ale tuturor acelora care se află în această stare aparte de înselăciune diavolească. Însă autorul acestei asa-zise "Yoga crestină", fiind călugăr benedictin, mai adaugă niste "meditatii" speciale, atât de grăitoare pentru duhul "misticii" romano catolice din ultimele sute de ani, în care este îngăduit jocul pe teme crestin al tuturor fanteziilor. Astfel, în urma meditatiei pe o temă din slujba catolică de Crăciun, el începe "să vadă" Pruncul în bratele Mamei Sale: "Privesc; nimic altceva. Idei, imagini, asociatii de idei: Mântuitor-Rege-Lumină-Nimb-Păstor-Prunc, - din nou Lumină - se perindă unele după altele si trec pe lângă mine... Toate aceste piese dintr-un joc magic de cuburi puse la un loc îmi naste în minte o idee... o viziune tăcută a întregului mister al Nasterii lui Hristos". Continuarea o veti gasi la adresa urmatoare,si ar fi bine de citit pentru a se vedea adevarul despre aceste secte ce intuneca mintea cu asa zisa lor "iluminare"
SURSA     http://www.sfaturiortodoxe.ro/religiaviitorului6.htm

RUGACIUNI INAINTE SI DUPA MASA

Dimineaţa şi la amiază, înainte de masă după ce te-ai insemnat cu semnul Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci zi cu dragoste şi credinţă rugăciunea Domnească:

Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor nostri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean.

Ca a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava, acum si pururea şi în vecii vecilor. Amin.
După masă:
Mulţumim Ţie, Hristoase, Dumnezeul nostru, că ne-ai săturat pe noi de bunătăţile Tale cele pământeşti. Nu ne lipsi pe noi nici de cereasca Ta împăraţie, ci, precum în mijlocul ucenicilor Tăi ai venit, Mântuitorule, pace dându-le lor, aşa vino şi la noi şi ne mântuieşte.
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Seara înainte de a te aşeza la masă
Mânca-vor săracii şi se vor sătura şi vor lăuda pe Domnul iar cei ce-l caută pe Dansul vii vor fi inimile lor în veacul veacului.
În numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
 

După masa de seară, rosteşte rugăciunea:
Veselitu-ne-ai pe noi, Doamne întru făpturile Tale şi într-u lucrul mâinilor Tale ne-ai bucurat. Dat-ai veselie în inima mea din rodul grâului, al vinului şi al untului de lemn, ce s-au înmulţit. Cu pace mă voi culca şi voi adormi, că-ci Tu, Doamne, îndeosebi, întru nădejde ne-ai aşezat. În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Rugaciune la intrarea si la iesirea din biserica

Rugaciune la intrarea in biserica

Intra-voi în casa Ta, închina-mă-voi în Biserica Ta cea sfântă, întru frica Ta, Doamne, povăţuieşte-mă pentru dreptatea Ta, pentru vrăjmaşii mei, îndreptează înaintea Ta calea mea.

Rugaciune la iesirea din Biserica

Doamne, Dumnezeul meu, Tie-Ti incredintez toata viata mea si pe Tine Te rog: apara-ma, mantuieste-ma si fa-ma partas indurarii Tale,- da-mi indreptare vietii si purtare inteleapta,-daruieste-mi sfarsit crestinesc, cinstit si pasnic si ma fereste de toata rautatea si bantuirea potrivnicului. Iar in ziua temutei Tale judecati sa-mi fii bland mie, robului Tau, si sa ma numeri cu oile cele alese de-a dreapta Ta, ca impreuna cu acestea sa Te slavesc in veci. Amin.

PIZMA sau INVIDIA

Cea mai vestită icoană din Sfântul Munte Athos, Icoana făcătoare de minuni Axion Estin (Biserica Protaton, Karyes)

Invidia sau pizma este pacatul care ia nastere in inima omului (Marcu 7, 21) si care prilejuieste parere de rau pentru binele aproapelui si bucurie pentru nenorocirea si suferinta lui.
Prin invidie se pacatuieste fata de Dumnezeu si fata de aproapele. De aceea Sfanta Scriptura ne atrage atentia, spunand: "Unde este pizma si zavistie, acolo este neoranduiala si orice lucru rau" (Iacov 3, 16)

Din invidie se nasc: ura, clevetirea, viclesugul, inselaciunea, uciderea, precum si slabirea puterilor sufletesti si trupesti ale celui plin de invidie. De asemenea invidia duce si la departarea de Dumnezeu, caci inabusa dragostea curata fata de El si fata de aproapele. «Zavistia (invidia) face pe oameni mai rai decat orice sarpe veninos»636 (Hristoitia, Bucuresti, 1937, p. 286).
Crestinul bun se fereste de acest pacat. El nu pizmuieste pe omul harnic si vrednic, spornic in toate cele bune, ci se osteneste sa-i urmeze pilda.
Alungarea pizmei din suflet aduce pacea si bucuria, pe care nu le cunoaste cel stapanit de ea.

• «Să nu urăşti pe fratele tău în cugetarea ta» (Lev. 19, 17), spune cuvântul lui Dumnezeu.
• «Cu cei ce urau pacea, eram făcător de pace» (Ps.119, 6).
• «Invidia nu ştie să cinstească lucrul cel de folos» (Triod, Laude, Sfânta şi Marea Marţi).
• «Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni» (I Ioan 3, 15).
• «Iar cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui.» (I Ioan 2,11).
• «Lepădând toată răutatea şi tot vicleşugul şi făţărniciile şi pizmele şi toate clevetirile» (I Petru 2, 1).
• «Iar faptele trupulul sunt cunoscute, şi ele sunt: preacurvia, curviea, necurăţia, destrăbălarea, îmchinarea la idoli, fermecătoria, vrajbele, certurile, zavistiile, mâniile, gâlcevile, dezbinările, eresurile, pismuirile, uciderile, beţiile, chefurile şi cele asemenea acestora...» (Galateni 5, 19-21).
• «Să nu fim iubitori de slavă deşartă, supărându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii» (Galateni 5, 26).
• «Unde este pizmă şi zavistie, acolo este neorânduială şi orice lucru rău» (Iacov 3, 16).
• Sfântul Vasile cel Mare ne spune despre pizmă: “Aşa cum rugina distruge fierul, tot astfel şi pizma distruge sufletul care o are… Pizma este răutatea însăşi a diavolului, patimă care nu suportă vindecare…”.
  “Demonul”, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur, “are pizmă, însă faţă de oameni, nu faţă de demon, tu însă, care deşi eşti om, pizmuieşti pe oameni, de care iertare te vei învrednici?”
• După Sfântul Grigorie Teologul, pizma este rădăcina tuturor relelor, izvorul a tot felul de nenorociri, pepiniera faptelor necuvioase.
• Pomenirea de rău, ne învaţă Cuviosul Talasie, este lepra sufletului. Nepomenitor de rău este cel care se roagă pentru cei care l-a mâhnit... Ura faţă de aproapele este moartea sufletului. Sufletul celui care cleveteşte are ură şi lucrează ură.
• Sfântul Maxim Mărturisitorul ne adevereşte că sufletul raţional care nutreşte ură faţă de om nu se poate împăca cu Dumnezeu... Cel care vede în inima sa o urmă de ură faţă de vreun om pentru vreo greşeală a lui, se face străin cu totul de dragostea lui Dumnezeu.
• În ziua în care vei deschide gura ta, ne spune Sfântul Isaac Sirul, şi vei vorbi împotriva cuiva, să te socoteşti pe tine mort şi zadarnic în toate lucrurile pe care le faci, deşi crezi că întru sinceritatea inimii vorbeşti spre zidire.
• Cel care pizmuieşte se vatămă, în timp ce acela care este pizmuit se binecuvintează. Omul care este pizmuit sporeşte spre cele bune acoperit, aşa cum s-a petrecut cu Iosif cel preafrumos, căci cu cât mau mult l-au pizmuit fraţii lui, cu atât şi Dumnezeu l-a înălţat, până ce l-a suit la împărăţie. Sfântul Efrem Sirul ne spune că toţi cei care se vrăjmăşesc, se vor duce fără îndoială în iad. Patima pizmei, ne sfătuieşte Sfântul Ioan Gură de Aur, este mult mai rea decât desfrânarea şi preadesfrânarea... Ea a răsturnat biserici întregi şi a infectat toată lumea.
• În sufletul pomenitor de rău, scrie Sfântul Antioh, se vor sălăşlui vulpile şi în inima tulburată se vor cuibări fiarele sălbatice, adică viclenii diavoli.
• Nu se potriveşte ca ucenicii lui Hristos, creştinii, să fie stăpâniţi de pizmă. Semnul sufletului curat este cuvânt fără pizmă şi râvnă fără răutate. Să ne depărtăm de pizmă, pentru că este fiica diavolului.
• Să urmărim dragostea..., şi să umblăm cu dragoste, deoarece dragostea este plinirea Legii, aşa cum ne învaţă Apostolul Pavel.
• Nu numai că nu trebuie să-i pizmuim sau să-i urâm pe semenii noştri, ci să-i iubim pe toţi cei care ne urăsc şi ne vrăjmăşesc.
• Regele Spartei, Aghis, care fusese clevetit de rudele sale, a fost îndemnat de curtenii săi să-i pedepsească. Acela însă nu a fost de acord cu ei, ci a răspuns cu linişte: „Mi-e milă de ei din toată inima. Pizma este chipul cel mai rău al pedepsirii de sine. Ei înşişi se pedepsesc. Mai întâi de patima lor şi apoi de către virtuţile mele. Această pedeapsă le ajunge”. Patima pizmei este un neîntrerupt iad şi o continuă pedeapsă a celui pizmaş.

Traducere: Ierom. Ștefan N.
Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos

IUBIREA DE ARGINT

„Nebune, într-această noapte voi cere sufletul tău, iar cele ce ai adunat ale cui vor fi“? (Luca XII, 20).

Precum dragostea crestina este radacina tuturor faptelor bune, asa si iubirea de argint este radacina tuturor rautatilor. Vezi ca Apostolul Pavel n-a numit alta fapta rea radacina a tuturor rautatilor, decat numai iubirea de argint. Aceasta se porneste din ura si din dispret fata de fratele tau, iar dragostea care este cea mai mare dintre toate virtutile si legatura desavarsirii, a numit-o maica si izvor a toata fapta buna.
A treia luptă o avem împotriva duhului iubirii de argint. Războiul acesta este străin şi ne vine din afara firii, folosind necredinţa monahului. De fapt aţâţările celorlalte patimi, adică a mâniei şi a poftei, îşi iau prilejurile din trup şi îşi au oarecum începutul în răsadul firii, de la naştere. De aceea sunt biruite abia după vreme îndelungată. Boala iubirii de argint însă, venind din afară, se poate tăia mai uşor, dacă este silinţă şi luare-aminte. Dar de nu e băgată în seamă, se face mai pierzătoare decât celelalte patimi şi mai cu anevoie de înfrânt. Căci e „rădăcina tuturor răutăţilor“ (l Tim. XI, 10), după Apostolul. Să băgăm numai de seamă: îmboldirile cele fireşti ale trupului se văd nu numai la copii, în care nu este încă cunoştinţa binelui şi a răului, ci şi la pruncii cei prea mici şi sugaci, care nici urmă de plăcere nu au în ei, însă îmboldirea firească arată că o au. De asemenea, observăm la prunci şi acul mâniei când îi vedem porniţi asupra celui ce i-a necăjit. Iar acestea le zic nu ocărind firea ca pricină a păcatului (să nu fie), ci ca să arăt că mânia şi pofta au fost împreunate cu firea omului de către însuşi Ziditorul cu un scop bun, dar prin trândăvie alunecă din cele fireşti ale trupului în cele afară de fire. De fapt îmboldirea trupului a fost lăsată de Ziditorul spre naşterea de prunci şi spre continuarea neamului omenesc prin coborâre unii de la alţii, nu spre curvie. Asemenea şi imboldul mâniei s-a semănat în noi spre mântuire ca să mâniem asupra păcatului, nu ca să ne înfuriem asupra aproapelui. Prin urmare, nu firea în sine e păcătoasă, chiar dacă o folosim noi rău. Sau vom învinovăţi pe Ziditor? Oare cel ce a dat fierul spre o întrebuinţare necesară şi folositoare e vinovat dacă cel ce l-a primit îl foloseşte pentru ucidere?
Am spus acestea vrând să arătăm că patima iubirii de argint nu-şi are pricina în cele fireşti, ci numai în voia liberă cea foarte rea şi stricată. Boala aceasta, când găseşte sufletul căldicel şi necredincios, la începutul lepădării de lume, strecoară într-însul niscai pricini îndreptăţite şi la părere binecuvântate ca să oprească ceva din cele ce le are. Ea îi zugrăveşte monahului în cuget bătrâneţi lungi şi slăbiciune trupească, şi-i şopteşte că cele primite de la chinovie nu i-ar ajunge spre mângâiere nu mai zic când este bolnav, dar nici măcar când este sănătos; apoi că nu se poartă acolo grijă de bolnavi, ci sunt foarte părăsiţi şi că, de nu va avea ceva aur pus deoparte, va muri în mizerie. Mai apoi îi strecoară în minte gândul că nici nu va putea rămâne multă vreme în mânăstire, din pricina greutăţii îndatoririlor şi a supravegherii amănunţite a Părintelui. Iar după ce cu astfel de gânduri îi amăgeşte mintea ca să-şi oprească măcar un bănişor, îl înduplecă vrăjmaşul să înveţe şi vreun lucru de mână de care să nu ştie Ava, din care îşi va putea spori argintul pe care îl râvneşte. Pe urmă îl înşală ticălosul cu nădejdi ascunse, zugrăvindu-i în minte câştigul ce-l va avea din lucrul mâinilor şi apoi traiul fără griji. Şi aşa, dându-se cu totul grijii câştigului, nu mai ia aminte la nimic din cele potrivnice, nici chiar la întunericul deznădejdii, care îl cuprinde în caz că nu are parte de câştig; ci precum altora li se face Dumnezeu stomacul, aşa şi acestuia, aurul. De aceea şi fericitul Apostol, cunoscând aceasta, a numit iubirea de argint nu numai „rădăcina tuturor răutăţilor“, ci şi „închinare la idoli“. Să luăm seama deci la câtă răutate târăşte boala aceasta pe om dacă îl împinge şi la slujirea la idoli. Căci după ce şi-a depărtat iubitorul de argint mintea de la dragostea lui Dumnezeu, iubeşte idolii oamenilor scobiţi în aur.